|
În deschiderea acestui număr al revistei sunt publicate
comunicările prezentate la sesiunea dedicată împlinirii a 150 de
ani de la Unirea Principatelor Române, organizată la Palatul
Patriarhiei Române, locul unde, în 1859, a avut loc Adunarea
electivă în care Alexandru Ioan Cuza a fost ales și domn al
Țării Românești. Se pot citi comunicările susținute de Traian
Băsescu (pag.5), președintele României, acad. Dan Berindei,
vicepreședinte al Academiei Române (pag. 6-7) și P.F. Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, membru de onoare al
Academiei Române (pag. 8-10). Pentru Dl. Traian Băsescu „lecția
cea mai însemnată a acestei Uniri, pentru noi cei de astăzi,
este cea oferită de curajul și determinarea de a crede într-un
proiect care construiește națiunea modernă și dă sens istoriei”.
Într-o desfășurare a evenimentelor de atunci, P.F. Daniel a
subliniat: „Devenit domnitor, Alexandru Ioan Cuza a dus o
susținută activitate politică și diplomatică pentru
recunoașterea Unirii de către puterea suzerană otomană și
puterile garante europene și apoi pentru desăvârșirea Unirii
Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității
constituționale și administrative, care s-a realizat în 1862,
când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar,
adoptând oficial numele de România, având capitala la București,
cu un singur guvern”. Reliefând însemnătatea dublei alegeri a
lui Alexandru Ioan Cuza, acad. Dan Berindei scrie că: „A
însemnat deschiderea căii către unirea desăvârșită care va avea
loc în 1918, a însemnat apoi o modernizare intensă care a avut
loc, șapte ani de reforme, continuate în timpul Principelui și
apoi a Regelui Carol I. A fost și preludiul firesc al
independenței, care avea să fie dobândită la mai puțin de două
decenii.” Se mai pot citi articolul „Cum s-a făurit România: un
gând pentru Unire” (pag. 11-13), semnat de prof. Ioan Aurel Pop,
membru corespondent al Academiei Române și „Cezariadă europeană
și Unire română” (14-15) de Ion Oltean.
O a doua secțiune a revistei este consacrată
bicentenarului
Charles Darwin, în care sunt publicate comunicări susținute la
sesiunea științifică „200 de ani de la nașterea lui Charles
Darwin și 150 de ani de la publicarea Originii speciilor”.
În deschidere, este publicată comunicarea „Originea speciilor și (r)evoluția biologiei moderne” (pag.
16-20) de acad. Maya Simionescu pentru care „Ridicată la rangul
de teorie universală, teoria evoluționistă a lui Darwin, alături
de teoria relativității a lui Albert Einstein, au pus bazele
noii ere științifice și tehnologice, caracteristică secolelor
XX-XXI”. În „200 de ani de la nașterea lui Charles Darwin” (pag.
21-24) Liliana Gregorian și Dumitru Murariu, membru corespondent
al Academiei Române, prezintă principalele idei ale teoriei
darwiniene, ilustrând ca „la baza întregii sale opere au stat
numeroasele idei pe care le-a adunat și prelucrat personal, ori
au fost cercetate de alți oameni de știință”, ca și spiritul de
observație cu totul deosebit și puterea de sinteză, care,
împreună, „au condus la urzeala gândirii sale științifice
încununate de geniala teorie a evoluției biologice”. Octavian
Popescu, membru corespondent al Academiei Române, prezintă
„Locul biologiei moleculare în evoluționism” (pag. 25-28).
Impactul teoriei darwiniene este analizat de Mircea Flonta,
membru corespondent al Academiei Române, în „Rezistența față de
Darwin” (pag. 29-38), care sistematizând diferite teorii găsește
două surse ale rezistenței față de teoria evoluționistă:
„rezistența motivată de constatarea că unele dintre concluziile
ei sunt incompatibile cu o anumită viziune asupra lumii și a
omului, respectiv rezistența întreținută de atașamentul ferm
față de anumite reprezentări de excelență științifică ce nu sunt
satisfăcute de teoria lui Darwin”. Dumitru Popescu, membru de
onoare al Academiei Române, scrie despre „Creaționismul și
evoluționismul din punct de vedere teologic” (pag. 39-41),
ajungând la concluzia că „esențialul problemei nu este nici
creaționismul și nici evoluționismul, fiindcă rămân teorii care
ne plasează inexorabil în fața morții, lipsit de speranța vieții
viitoare spre care tinde omul, ca unul zidit după chipul lui
Dumnezeu”.
Revista publică discursul de recepție rostit de acad. Ștefan
Ștefănescu având ca temă „Românii - Latinii Orientului
- și
conștiința europeană” (pag. 42-54), un excurs istoric bogat
argumentat conducând spre concluzia că : „Astăzi, când conceptul
de Europa are sens de univers cultural, de stare de spirit, de
efort creator în găsirea de structuri economice, politice și
culturale care să asigure dezvoltarea liberă a popoarelor și a
identității lor statale, ca și a legăturilor dintre ele, România
găsește în trecutul ei rațiunea și speranța, adică forța de a
face față destinului ei românesc și european. Înălțimea se
recunoaște, de fapt, în adâncuri”. Este publicat și răspunsul
dat de acad. Camil Mureșanu (pag. 55-58).
La rubrica „In memoriam” sunt publicate biografiile membrilor
Academiei Române stinși din viață în această perioadă: Grigore
Vieru (1935-2009), acad. Virgiliu Niculae Constantinescu
(1931-2009) și Constantin Ciopraga (1916-200).
Ultimele pagini ale revistei sunt consacrate obișnuitelor
rubrici „Cronica vieții academice”,
„Apariții la Editura
Academiei” și „Apariții la Editura Academiei în colaborare cu
alte edituri”.
|
