Comunitatea academică anunţă cu durere că în ziua de 11 decembrie 2011 s-a stins din viaţă scriitorul, traducătorul şi cineastul, omul de cultură, Mihnea Gheorghiu, membru titular al Academiei Române, preşedintele Secţiei de Arte, Arhitectură şi Audiovizual.

Născut la 5 mai 1919 în Bucureşti, Mihnea Gheorghiu a făcut studiile liceale la Craiova, cele universitare la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti şi în 1947 şi-a dat doctoratul în litere şi filozofie. A continuat specializarea în Franţa, Italia, Marea Britanie şi SUA. În anul 1964 a devenit doctor docent. De-a lungul anilor a desfăşurat o bogată activitate didactică fiind lector şi conferenţiar de limbă engleză la Academia de Studii Economice, profesor şi şeful Catedrei de limbă engleză la Universitatea din Bucureşti, profesor şi şef al Catedrei de teatrologie şi filmologie la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. A fost redactor fondator al revistei „Secolul XX” şi preşedinte al Uniunii Cineaştilor din România.

Mihnea Gheorghiu a debutat în anul 1937 cu o suită de poeme, reunite în volumele „Anna-Mad” şi „Ultimul peisaj al oraşului cenuşiu”, urmate de volumele „Balade”, „Ultimul peisaj”, „Întâmplări din Marea Răscoală”. Atras de personalitatea domnitorului cărturar Dimitrie Cantemir, Mihnea Gheorghiu i-a dedicat două romane cu caracter eseistic - „Două ambasade”, reluat sub titlul „A venit un om din răsărit”. Au urmat romanul „Enigma din strada presei”, volumul de povestiri după piesele lui Shakespeare, „Cele două roze”. Ca dramaturg, a scris mai multe drame istorice, prezentate pe scenele din România şi din străinătate dintre care amintim: „Tudor din Vladimiri”, „Istorii dramatice”, „Zodia taurului”, „Patetica ’77”, la care se adaugă scenariile de filme pentru „Porto-Franco”, „Tudor”, „Zodia Fecioare”, „Pădurea pierdută”, „Cantemir”, „Hyperion”, Tănase Scatiu”, „Burebista”. O bună parte din activitatea sa a fost dedicată traducerilor antologice din limba engleză a întregii opere a lui Shakespeare şi Walt Whitman ca şi a unor scrieri ale lui Robert Burns, F. Cooper, Ch. Dickens, T. Williams ş.a. Cu acelaşi spirit de erudiţie şi subtilitate, a scris studii şi eseuri de critică şi istorie a culturii adunate în volumele „Modalitatea conformistă a artei”, „Orientări în literatura străină”, „Scene din viaţa lui Shakespeare”, „Scrisori din imediata apropiere” ş.a.

Ca recunoaştere a valorii operei sale, Mihnea Gheorghiu a fost ales ca membru în numeroase instituţii de prestigiu din ţară şi din străinătate şi vom aminti doar: membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Cineaştilor din România, al Academiei Mondiale de Prospective sociale, al Academiei de Istorie din Caracas, al Asociaţiei internaţionale Shakespeare, al Academiei de Ştiinţe din New-York ş.a. Pentru opera sa, Mihnea Gheorghiu a fost distins cu mai multe premii între care premiul „Ion Luca Caragiale” al Academiei Române, al Uniunii Cineaştilor, premii speciale ale festivalurilor de film de la Barcelona, Buenos Aires şi Cork, premiul special „Crucea Sudului” la Mar del Plata şi cu premiul „Erasmus”. De asemenea, a fost distins cu titlu de doctor Honoris causa al mai multor instituţii de învăţământ superior. A fost decorat cu „Meritul Cultural” clasa I, Ordinul ”Apărarea Patriei”, Ordinul „Pentru Merit”, Ordinul Literelor şi Artelor (Franţa), Ordinul pentru Merit (Germania), Ordinul Republicii Italiene, Italian Order of Merit, Order of Orange-Nassau (Olanda). Oraşul New Orleans i-a decernat titlul de cetăţean de onoare.

A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1974, titular în 1996.

Prin întreaga sa operă şi activitate, academicianul Mihnea Gheorghiu rămâne în memoria noastră ca un reper al vieţii culturale din ţara noastră ale cărui contribuţii se înscriu în istoria culturii româneşti contemporane.
 

Comunitatea academică a primit cu durere vestea încetării din viaţă, în ziua de 25 octombrie 2011, a regizorului, actorului, scenografului şi arhitectului Liviu Ciulei, membru corespondent al Academiei Române.

Născut la 7 iulie 1923 la Bucureşti, Liviu Ciulei a urmat studiile liceale la Conservatorul de Artă Dramatică şi cele universitare la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti.

În 1946 debutează ca actor în rolul lui Puck din „Visul unei nopţi de vară” de Shakespeare, după care a trecut la Teatrul Municipal Bucureşti, devenit Teatrul Bulandra, unde debutează ca regizor în 1957 cu piesa „Omul care aduce ploaia” de Richard Nash. Succesul care l-a consacrat avea să fie piesa „Cum vă place” de Shakespeare.

Între 1963-1972 a fost director artistic al teatrului „Lucia Sturza Bulandra”, fiind totodată prezent pe scenele teatrelor din Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Olanda, Austria şi SUA ş.a. A fost director artistic al teatrului „Tyrone Guthrie” din Mineapolis şi, din 1986 profesor la teatrul Columbia University şi New York University. Reîntors în ţară după 1989 a regizat mai multe piese iar ca semn de recunoaştere a meritelor sale a fost numit director de onoare al Teatrului Bulandra.

Ca arhitect, Liviu Ciulei a contribuit la reconstrucţia scenică a Teatrului Bulandra în calitate de consilier pentru tehnica de teatru şi a teatrelor naţionale din Bucureşti şi Craiova. Scenograful Liviu Ciulei a semnat decorurile pentru mai bine de 170 de teatre din ţară şi de peste hotare. În îndelungata sa activitate artistică a realizat spectacole de referinţă în istoria teatrului şi vom aminti doar „Cum vă place”, „Opera de trei parale”, Moartea lui Danton”, „Clipe de viaţă”, „O scrisoare pierdută”, „Furtuna”, „Pescăruşul”. Pentru a-i completa personalitatea de excepţie, să adăugăm că a descoperit şi cultivat tinere talente autentice care s-au impus în teatrul românesc.

A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1992.

Prin stingerea din viaţă a lui Liviu Ciulei, Academia Română pierde pe unul dintre cei mai distinşi dintre membrii săi, un reper al teatrului românesc contemporan, care cu o deosebită sensibilitate şi inteligenţă strălucită, ne-a îmbogăţit, ani la rând, sufletele cu creaţii scenice de neuitat.
 

Comunitatea academică anunţă cu durere că, în ziua de 4 octombrie 2011, s-a stins din viaţă medicul oftalmolog Mircea Olteanu, membru de onoare al Academiei Române.

Născut la 15 decembrie 1926 la Galaţi, prof. univ. dr. Mircea Olteanu a urmat studiile liceale la Târgu Mureş şi Timişoara şi cele universitare la Facultatea de Medicină din Bucureşti. După ce, în 1968, şi-a dat doctoratul cu teza „Dinamica pătrunderii fosforului radioactiv în sistemul camerular al ochiului, sub forma unor medicamente administrate local, la animalul normal şi la om, în maladia de iradiere acută”, Mircea Olteanu şi-a continuat specializarea la Paris, Lyon, Odessa, Barcelona, Boston, Baltimore, a fost bursier al ONU.

Ctitor de şcoală medicală, Mircea Olteanu a desfăşurat de-a lungul anilor o bogată şi fructuoasă activitate didactică în calitate de profesor de oftalmologie şi şef al Catedrei de oftalmologie - ORL al Institutului de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, şef al Clinicii de Oftalmologie al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti. A fost profesor vizitator la Londra, Paris, Cordoba (Argentina) şi Tokyo. A fost medic militar cu gradul de general.

Ca unul dintre cei mai mari specialişti în oftalmologie, Mircea Olteanu s-a consacrat cu deosebire domeniilor chirurgiei plastice, reparatorii şi estetice, reparatorii, transplantelor de cornee, perforante şi lamelare, keratofakoprotezelor ş.a. Ca cercetător, a adus contribuţii originale la cunoaşterea etiologiei şi patologiei unor maladii care au elucidat unele probleme controversate din literatura de specialitate, a demonstrat existenţa iritei diabetice, cauzele sindromului Urrets Zavallia din keratoconusul operat, a descoperit şi descris corioretinopatia RADAR. La acestea se adaugă elaborarea şi aplicarea unor metode chirurgicale originale între care tratarea strabismului paralitic şi a fost printre primii chirurgi care au operat sub anestezie generală nou-născuţi sub două săptămâni. Din iniţiativa sa a fost în ţara noastră un centru de transplant de cornee şi a introdus tehnica protezării ochiului cu „cornee” şi „cristalin” din masă plastică. Rezultatele întregii sale activităţi au fost prezentate în peste 140 de lucrări ştiinţifice (tratate, monografii, studii) dintre care amintim ”Reintervenţii pentru extragerea de corpi străini intraoculari «limită» magnetici prin localizarea intraoperatorie cu grila Atanasiu”, „Ecografie oculară”, „Glaucomul după keratoplastie”. Este, totodată, autorul a 16 cărţi dintre care „Oftalmo – chirurgie. Atlas” a fost distinsă cu un premiu al Academiei Române, a cinci invenţii şi a 50 de filme ştiinţifice.

În anul 1981, la Roma, împreună cu prof. Cristian Barnard (Republica Sud - Africană), Mircea Olteanu a primit Premiul în chirurgie. A fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, al Societăţii Române de Oftalmologie, al Academiei de Ştiinţe din New York şi al altor instituţii ştiinţifice. În anul 1992, prof. univ. dr. Mircea Olteanu a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Prin stingerea din viaţă a prof. univ. dr. Mircea Olteanu, Academia Română pierde pe unul dintre cei mai distinşi dintre membrii săi, un specialist de înalt prestigiu ştiinţific a cărui operă a intrat în istoria medicinii româneşti, un profesor de excepţie, un om cu alese calităţi intelectuale şi morale.
 

Comunitatea academică anunţă cu întristare că, în ziua de 21 august 2011, s-a stins din viaţă filosoful Constantin Ionescu-Gulian, membru titular al Academiei Române.

Născut la 22 aprilie 1914 la Bucureşti, Constantin Ionescu Gulian şi-a făcut studiile liceale la Bucureşti şi, în paralel, a urmat cursurile Conservatorului de Muzică, clasa de vioară, teorie, şi orchestră. Şi-a continuat studiile la Facultăea de Litere şi Filozofie, specialitatea filologie romanică modernă, unde, în 1947, şi-a susţinut şi doctoratul. S-a consacrat activităţii universitare, ajungând şef al Catedrei de Istoria Filosofiei a Facultăţii de Filozofie din Bucureşti (1953-1975), şef al Secţiei de filozofie a Institutului de Istorie şi Filozofie (1954-1954) şi directorul Institutului de Filozofie (1954-1971).

De-a lungul anilor, a fost profesor invitat la universităţile din Bruxelles, Heidelberg, Moscova, Paris, St. Petersburg şi Varşovia. În paralel cu activitatea de la catedră, acad. Constantin Ionescu Gulian s-a impus şi printr-o intensă activitate de cercetare, ale cărei rezultate se regăsesc într-un număr impresionat de lucrări dintre care amintim doar: „Introducere în etica nouă”, „Introducere în sociologia culturii”, „Gândirea social-politică a lui N. Bălcescu”, „Goethe şi problemele filosofiei”, „Metodă şi sistem la Hegel” (apărută şi la Moscova, Paris, New Mexico, Varşovia, Sapporo), „Sensul vieţii în folclorul românesc”, „Problematice omului. Eseu de antropologie istorică”; „Existenţialism şi axiologie”, „Hegel ou la philosophie de la crise”, „Antropologie filosofică” (apărută la şi Paris, Barcelona, Porto, Rio de Janeiro, Berlin, Tokio), „Introducere în istoria filosofiei moderne”, „Lumea culturii primitive”, „Hegel. Tânărul Nietsche. Mircea Eliade”, „Istoria religiilor în lumina filosofiei”.

Constantin Ionescu Gulian a fost ales membru titular al Academiei Române în anul 1955, preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Filosofice, Psihologice şi Juridice al Academiei Române (1966-1990) şi al Secţiei de Ştiinţe Filosofice, Psihologice şi Pedagogie (1990-1992). A fost al Societăţii „Hegel” şi al Asociaţiei Sociologilor de Limbă Franceză.
 

În ziua de 5 august 2011, s-a stins din viaţă economistul Constantin Ionete, membru de onoare al Academiei Române.

Născut la 23 martie 1922 în comuna Măldăreşti din jud. Vâlcea, prof. univ. Constantin Ionete a făcut studiile liceale la Caransebeş, pe cele universitare la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti şi a devenit, în 1971, doctoratul în economie. Şi-a continuat specializarea în probleme financiare şi de marketing în SUA, Italia şi Irlanda.

Timp de patru decenii s-a dedicat cu o egală competenţă şi responsabilitate activităţii universitare, de cercetare şi producţie. A urcat toate treptele ierarhiei universitare, ajungând profesor la Academia de Ştiinţe pregătind generaţii de economişti, care i-au apreciat tactul pedagogic şi profesionalismul. A îndeplinit funcţii de răspundere în Ministerul Finanţelor, în conducerea Institutului de Cercetări Comerciale din Ministerul Finanţelor, în sistemul bancar şi expert guvernamental. Între 1991-2000, a fost director al Institutului Naţional de Cercetări Economice. La 16 decembrie 1998, în şedinţa camerelor reunite ale Parlamentului României, a fost numit membru în Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale Române, pentru un mandat de şase ani, până în anul 2004, participând activ la definirea şi aplicarea politicii monetare a României.

Ca cercetător a avut contribuţii remarcabile la analiza unor probleme fundamentale ale ştiinţelor economice moderne, cu prioritate în domeniile teoriei preţurilor, dezechilibrelor financiare ale economiei de comandă şi prăbuşirea ei în ţara noastră, tranziţiei la economia de piaţă, creşterii economice şi dezvoltării umane. Toate au fost prezentate în numeroase lucrări de specialitate, studii şi articole apărute în publicaţii româneşti şi străine. Lucrarea „Comportamentul procesului de formare a preţurilor” a fost distinsă, în 1972, cu premiul „ Petre S. Aurelian” al Academiei Române. Dintre lucrările sale mai cităm: „Preţuri şi tarife”, „Preţurile şi echilibrul dinamic al economiei”, „Criza de sistem în economia de comandă şi etapa sa explozivă”, „Clasa politică postdecembristă”. A organizat apariţia revistelor de specialitate „Finanţe şi credit” şi „Comerţul modern”. A coordonat elaborarea lucrării PNUD „National Human Report. România”.

Prof. univ. Constantin Ionete a fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1993. A mai fost membru al Asociaţiei Române a Economiştilor şi Asociaţiei Române pentru Clubul de la Roma. Prin stingerea din viaţă a prof. univ. Constantin Ionete, comunitatea academică pierde un mare economist şi unul dintre cei mai distinşi membrii ai săi.
 

Cu nemărginită tristeţe, Academia Română anunţă stingerea din viaţă, în ziua de 3 august 2011, la Roma a distinsului critic literar ROSA DEL CONTE, prieten apropiat al poporului român.

S-a născut la 12 aprilie 1907 în Voghera. Şi-a luat licenţa în litere magna cum laude la Universitatea din Milano (1931). De la începutul carierei sale s-a apropiat de România, între 1945 şi 1948 fiind profesoară de limba şi literatura italiană la universităţile din Bucureşti şi Cluj. Şi după revenirea în Italia, relaţiile sale cu cultura română au continuat. Între 1948 şi 1963 a predat la Universitatea din Milano limba şi literatura română, curs continuat între 1957 şi 1978 la Universitatea din Roma. Prin lucrările sale şi contribuit decisiv la consolidarea raporturilor culturale româno-italiene.

A lăsat strălucite interpretări ale operelor lui Mihai Eminescu: Eminescu e Pascoli (1957); Mihai Eminescu o dell’Assoluto (1963), tradusă şi în româneşte, în două ediţii (1990, 2003); La sensibilità e „forma cea dintâi” (1964); Leopardi ed Eminescu (1979); Eminescu, poeta metafisico (1982). În egală măsură a fost atrasă şi de creaţia lui Tudor Arghezi: Invito alla lettura di Arghezi: „Inno all’Uomo” (1967); La funzione dell’ambiguità nel linguaggio poetico di Arghezi (1970) şi de cea a lui Lucian Blaga: Il senso di Dio nella lirica di un poeta rumeno contemporaneo: Lucian Blaga (1950); La lirica di Lucian Blaga (1952, 1967); Transfigurarea mitului folcloric în ultima dramă a lui Lucian Blaga: Arca lui Noe (1969); La lirica di Lucian Blaga; Poesie 1919–1943 (1971) ş.a. Acestora li se adaugă şi alte interesante studii, precum: Le colinde religiose nelle letteratura popolare rumena; Dante in Rumania; Carlo Goldoni e la filologia rumena; Questioni di linguistica rumena ş.a.

Pentru activitatea sa deosebită mai multe universităţi din România (Bucureşti, 1972, Cluj-Napoca, 1991 şi Iaşi, 1998) i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa. La 8 noiembrie 1994 a fost aleasă membru de onoare al Academiei Române. În pofida vârstei sale înaintate, Rosa del Conte s-a interesat în permanenţă de activitatea supremului for de ştiinţă şi de cultură al ţării, cu deosebire de realizările în domeniul literaturii şi limbii române, a istoriei şi criticii literare.

Prin stingerea din viaţă a acestei mari doamne a criticii literare, Academia Română pierde nu numai un specialist de mare valoare, un om cu alese calităţi morale şi intelectuale, dar şi un prieten sincer al României.
 

Cu nemărginită tristeţe, întreaga comunitate academic anunţă că, în ziua de 8 iulie 2011 s-a stins din viaţă Profesor Doctor Inginer, membru corespondent al Academiei Române Emanuel Diaconescu, personalitate care a fondat şi marcat decisiv pentru mai multe decenii destinele învăţământului tehnic superior sucevean.

Născut la 7 februarie 1944 în localitatea Buru din judeţul Cluj, Emanuel Diaconescu a absolvit Institutul Politehnic din Iaşi în 1966, Facultatea de Mecanică, începând la aceeaşi instituţie de învăţământ superior o carieră academică strălucită şi exemplară, avându-l ca mentor pe unul din fondatorii tribologiei româneşti, Prof. univ. dr. doc. ing. Niculai Popinceanu.

În 1975 devine Doctor în Filosofie (PhD), specialitatea Lubrificaţie, la Universitatea din Londra, titlu echivalat cu cel de Doctor Inginer în România şi obţine, în acelaşi an, Diploma în Inginerie Mecanică a Colegiului Imperial din Londra. Este şef de lucrări la Institutul Politehnic din Iaşi în perioada 1972-1976.

În 1976, la Institutul de Învăţământ Superior din Suceava a luat fiinţă învăţământul tehnic la care Profesorul Emanuel Diaconescu a contribuit decisiv şi din care s-au format toate facultăţile de profil tehnic de astăzi. A fost, pe rând, şef de catedrăşi apoi decan, din 1976 până în 1990.

La Suceava desfăşoară o carieră didactică şi ştiinţifică strălucită (în 1977 devine conferenţiar iar în 1981 obţine titlul de profesor universitar), care avea să fie încununată în 1990 când devine Membru corespondent al Academiei Române.

După înfiinţarea Universităţii „Ştefan cel Mare” în anul 1990, urmează o perioadă de mari transformări, iniţiind ca rector dezvoltarea unei serii de noi facultăţi. Din 2004 a fost prorectorul universităţii. În toată această perioadă a fost mentorul Catedrei de Mecanică Aplicată, dobândind o binemeritată recunoaştere şi apreciere naţională şi internaţională în domeniul Tribologiei.

Remarcabilele rezultate obţinute de Profesorul Emanuel Diaconescu împreună cu colectivul pe care l-a creat şi coordonat au contribuit esenţial la dezvoltarea cercetării teoretice şi experimentale din Universitatea suceveană.

Profesorul Emanuel Diaconescu şi-a lăsat cea mai puternică amprentă asupra dezvoltării Facultăţii de Inginerie Mecanică din Suceava, atât prin spiritual insuflat cadrelor didactice şi doctoranzilor, prin exemplul personal de efort continuu dus până la limita sacrificiului, lăsând în urmă o moştenire remarcabilă concretizată prin sute de articole ştiinţifice şi prin îmbogăţirea patrimoniului de cercetare.

Adevărat formator de şcoală, Emanuel Diaconescu, întemeietor al şcolii doctorale sucevene în Inginerie Mecanică, rămâne un reper pentru zeci de generaţii de studenţi, ingineri, dascăli şi doctori ale căror destine le-a îndrumat.

Ca recunoaştere a meritelor în domeniul Tribologiei şi Mecanicii Contactului, a fost ales să conducă destinele Asociaţiei Române de Tribologie în perioada 1993 - 2010. Filiala din Suceava a Asociaţiei Române de Tribologie îi datorează în covârşitoare măsură statutul său actual. La fel de valoroasă rămâne formarea a zeci de generaţii de ingineri mecanici şi cercetători ştiinţifici care vor duce mai departe tradiţia şi prestigiul şcolii sucevene de Inginerie Mecanică. Renumit om de ştiinţă şi profesor, a fost apreciat, respectat şi admirat de studenţi, cadre didactice şi de întreg mediul academic românesc şi mondial, Profesorului Emanuel Diaconescu i s-a acordat în 2004, de către Preşedinţia României, Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler.

A fost membru corespondent, în perioada 1989-1997, şi, din 2004, membru plin al Consiliului Internaţional de Tribologie, membru al Comitetului Internaţional ASME de Mecanica Contactului, din 2003, membru al Comitetului Internaţional ASME de Nanotribologie şi Micro/Nano sisteme, Vicepreşedinte (1987-2004) şi Preşedinte al Asociaţiei Române de Tribologie, Preşedinte al Comisiei de Tribologie a Academiei Române (din 1993).

Tot timpul demn, Profesorul Emanuel Diaconescu a reuşit să câştige preţuirea şi respectul tuturor celor din jur care i-au cunoscut şi perceput personalitatea proeminentă, plină de înţelepciune.

Prin stingerea din viaţă a Profesorului Emanuel Diaconescu, comunitatea academică a Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava, Academia Română, Asociaţia Română de Tribologie, pierde un profesor şi un cercetător de excepţie, dar şi un om cu alese calităţi intelectuale şi morale.
 

Comunitatea academică anunţă cu adâncă durere că, în ziua de 25 mai, s-a stins din viaţă pictorul Ion Sălişteanu, membru corespondent al Academiei Române.

Născut în ziua 6 octombrie 1929 la Piteşti, Ion Sălişteanu a absolvit Liceul „I. C. Brătianu” continuându-şi studiile la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde a avut ca profesori pe Samuel Mutzner şi Adam Bălţatu. După absolvirea facultăţii, în 1955, Ion Sălişteanu a rămas în cadrul Institutului şi a parcurs treptele ierarhiei universitare, ajungând profesor la secţia de pictură a Institutului de Arte „Nicolae Grigorescu”. A debutat în anul 1954 cu o suită de desene la Anuala de Artă după care a prezentat creaţiile sale la peste două sute de expoziţii de artă românească din străinătate dintre care amintim pe cele de la Varşovia, Dresda, Frankfurt, Veneţia, Düsseldorf , Moscova, Ankara, Geneva, Paris, Phenian, Roma.

Începând cu anul 1965 a avut peste 80 de expoziţii personale şi a participat la 136 de tabere în ţara noastră şi peste hotare. A realizat peste 4.000 de lucrări pe mari cicluri tematice în care se distinge interesul pentru arta medievală şi bizantină, pentru tradiţie şi modernitate, evoluând spre abstractizare cu o preferinţă specială pentru ordonarea formelor din natură. Multe dintre tablourile sale au intrat în colecţii şi muzee din ţară şi străinătate. Prin întreaga sa creaţie s-a impus în conştiinţa iubitorilor de artă ca un poet al picturii şi a fost apreciat de criticii şi istoricii de specialitate care i-au dedicat peste trei sute de articole, trei volume monografice şi mai multe filme.

Recunoaşterea naţională şi internaţională a valorii întregii sale opere este atestată şi de numeroasele premii şi distincţii pe care le-a primit de-a lungul anilor. În 1955 Ion Sălişteanu a devenit membru al Uniunii Artiştilor Plastici profesionişti şi, din 1999, preşedinte de onoare.

După ce, în anul 1972, a fost distins cu premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române, în 2006, a fost ales membru corespondent al celui mai înalt for de ştiinţă şi cultură.
 

Comunitatea academică a primit cu adâncă durere vestea că, în ziua de 24 mai, după o îndelungată suferinţă s-a stins din viaţă prozatorul, dramaturgul şi publicistul Fănuş Neagu, membru titular al Academiei Române.

Născut la 5 aprilie 1932 la Grădiştea de sus, jud. Brăila, acad. Fănuş Neagu a urmat cursurile Liceului Militar din Iaşi şi ale Şcolii Pedagogice „Costachi Negri din Galaţi, ale Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu”, unde a fost coleg de generaţie cu Nicolae Labiş, şi ale Facultăţii de Filologie din Bucureşti. Timp de un an a fost profesor la Şcoala generală din comuna Largu – Galaţi, după care şi-a început cariera jurnalistică la „Scânteia Tineretului”,ca redactor, apoi ca director al revistei „Ţara”. Între anii 1993-1996 a fost directorul Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”.

Împreună cu Eugen Simion, Marin Sorescu şi Valeriu Cristea au reluat apariţia revistei „Literatorul”. Încă din anii liceului, Fănuş Neagu şi-a început activitatea literară publicând, în 1954, povestirea „Duşman cu lumea”, apărută în revista „Tânărul scriitor”.

Debutul editorial şi l-a făcut cinci ani mai târziu cu volumul „Ningea în Bărăgan”, reeditat în 1964, cu unele adaosuri, cu titlul „Cantonul părăsit”, pentru care a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Primit bine de critică şi cu succes deosebit la cititori, Fănuş Neagu a publicat volumele „Somnul la amiază”, „Dincolo de nisipuri”, „Vară buimacă”, „În văpaia lunii”, „Casa care se leagănă”, „Fântâna”, „Pierdut în Balcania”, „Povestiri din drumul Brăilei” ş.a.

În anul 1968 i-a apărut primul roman „Îngerul a strigat” după care au urmat „Frumoşii nebuni ai marilor oraşe”, „Scaunul singurătăţii”, „Amantul marii doamne Dracula”. Publicistica sa o regăsim în volume cum sunt: „Cronici de carnaval”, „Cronici afurisite”, „Cartea cu prieteni”, „Insomnii de mătase”, „Întâmplări aiurea şi călătorii orange”, „A doua carte cu prieteni” şi în numeroasele povestiri şi cronici sportive apărute în ziare şi reviste.

Şi-a încercat talentul cu acelaşi succes şi în dramaturgie scriind piesele de teatru „Scoica de lemn”, „Olelie”, „Casa de la miezul nopţii sau Paiaţa soseşte la timp”. Unele dintre cărţile sale au fost traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională.

Înzestrat cu un talent cu totul de excepţie, creator de limbă literară, Fănuş Neagu a fost distins cu Premii ale Uniunii Scriitorilor în 1964, 1968, 1970 şi 1988. În anul 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi membru titular în anul 2001.

Prin întreaga sa creaţie literară, Fănuş Neagu rămâne ca unul dintre scriitorii reprezentativi pentru istoria literaturii române contemporane.
 

În ziua de 14 mai 2011 s-a stins din viaţă lingvistul şi istoricul literar Gheorghe Mihăilă, membru titular al Academiei Române. Născut în anul 1930, acad. Gheorghe Mihăilă şi-a făcut studiile liceale la Sighişoara, cele universitare la Facultatea de Filologie din Bucureşti, obţinându-şi titlul de doctor în anul 1960 cu teza „Împrumuturi vechi sud-slave în limba română - Studiu lexico-semantic” şi cel de doctor docent în anul 1971.

În cei aproape 50 de ani de carieră didactică la Facultatea de Filologie şi la Facultatea de Limbi Slave a avut cursuri şi seminarii de limbă slavă veche şi slavonă românească, paleografie slavo-românească, gramatică comparată a limbilor slave, cultură şi literatură română veche, raporturi lingvistice şi literare slavo-române, istoria slavisticii şi lingvisticii româneşti.

În paralel, a desfăşurat şi o bogată activitate de cercetare ale cărei rezultate au apărut în numeroase lucrări considerate de referinţă şi dintre care amintim: „Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi”, „Studii de lexicologie şi istorie a lingvisticii româneşti”, „Dicţionar al limbii române vechi (sfârşitul sec. X- începutul sec. XVI)”,”Cultură şi literatură română veche în context european - Studii şi texte”, „Între Orient şi Occident - Studii de cultură şi literatură română în secolele al XV-lea - al XVIII”, „Langue et culture roumaines dans l’espace sud-est européen”, „Contribuţii la etimologia limbii române”.

Cu o egală râvnă şi pricepere s-a aplecat şi asupra operei unor savanţi şi scriitori vechi, elaborând singur şi în colaborare unele ediţii critice cum sunt: „Ioan Bogdan. Scrieri alese”, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul lui Theodosie”, „Eminescu. Opere. Vol. XIV”, „B. P. Hasdeu, Cuvinte den bătrâni”, „Mihail Moxa. Cronică universală”.

A colaborat la apariţia unor lucrări fundamentale ca: „Dicţionarul limbii române moderne”, „Dicţionarul limbii române” (seria nouă) ş.a. La acestea se adaugă peste 350 de studii, articole şi comunicări apărute în reviste de specialitate din ţară şi de peste hotare.

Gheorghe Mihăilă a fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1993, titular în anul 2004 şi între anii 1996-2004 a fost directorul Editurii Academiei Române. Prin contribuţiile sale ştiinţifice, acad. Gheorghe Mihăilă rămâne un reper în istoria lingvisticii româneşti.
 

Academician Profesor Dr.Doc.Ing. Ioan M. ANTON (18 iulie 1924 - 12 aprilie 2011)

 

În ziua de 8 martie s-a stins din viaţă inginerul agronom Marcu Botzan, membru titular al Academiei Române. Născut în anul 1913 la Craiova, acad. Marcu Botzan a făcut studiile liceale în oraşul natal, cele universitare la Facultatea de Studii Agronomice şi Facultatea de construcţii din Bucureşti iar în 1968 şi-a luat doctoratul în agronomie.

Începând cu anul 1936 -1937 şi, cu o întrerupere până în 1944, până în 1973 a desfăşurat o bogată activitate de cercetare la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti, Institutul de Cercetări Hidrotehnice, Institutul de Îmbunătăţiri Funciare şi Pedologie, Institutul de Cercetări Funciare şi Gospodărirea Apelor, director al Institutului de Cercetare pentru Îmbunătăţiri Funciare şi Pedologie şi director adjunct al Institutului pentru îmbunătăţiri Funciare.

Considerat şef de şcoală în domeniul îmbunătăţirilor funciare din România, acad. Marcu Botzan şi-a început activitatea cu organizarea unor reţele de câmpuri experimentale pentru cercetarea regimului de irigaţii şi consumului de apă, tehnica distribuirii apei, comportarea construcţiilor hidrotehnice, tehnica drenajului şi îndiguirilor şi comportarea incintelor îndiguite şi desecate.

În temeiul cercetărilor întreprinse, a elaborat modele pentru tipuri de bilanţ al apei din sol, fundamentale pentru dimensionarea amenajărilor şi prognoza aplicării udărilor. Rezultatele acestei prodigioase activităţi au fost concretizate în lucrări fundamentale pentru dezvoltarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare din ţara noastră cum sunt: „Probleme de irigaţii şi desecări ale Câmpiei Bărăganului”, „Culturi irigate”, „Bilanţul apei în solurile irigate”, „Valorificarea hidroameliorativă a luncii Dunării româneşti şi a Deltei”. Cercetările privind evoluţia concepţiilor şi rolul lucrărilor de valorificare a apelor şi de îmbunătăţiri funciare au fost sintetizate în lucrările: „ Apele în viaţa poporului român”, „Începutul hidrotehnicii pe teritoriul României”, „Drumuri pe apă”, „Dunărea românească”, „O cale către Uniunea Europeană”, „Călăuză pentru Dunărea Românească” ş.a. Un loc aparte îl are lucrarea de sinteză „Mediul de vieţuire în spaţiul carpato - danubiano - pontic” în paginile căreia sunt evidenţiate relaţiile dintre condiţiile schimbătoare de mediu şi modul de viaţă. La acestea se adaugă lucrările de beletristică „Cântece şi descântece pentru un sat de altădată” (versuri), „Baladă pentru calea Soarelui” sau „Neizbutita parabolă a lui Marcus Aurelius”.

Pentru meritele sale ştiinţifice, Marcu Botzan a fost ales, în 1991, membru corespondent al Academiei Român iar titular în 1993. În 1994 şi-a susţinut discursul de recepţie cu tema „Repere ale unei ştiinţe a corectării mediului”. A fost membru al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, al Comitetului naţional pentru Irigaţii şi Drenaje, al Societăţii Române pentru Ştiinţa Solului şi al Comisiei de Hidrologie a Academiei Române. A fost distins cu Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler şi cu Diploma „Meritul Academic” al Academiei Române.
 

În ziua de 1 martie 2011 s-a stins din viaţă zoologul şi biologul Nicolae Botnariuc, membru titular al Academiei Române.

Născut la 15 martie 1915 în Râşcani-Bălţi, acad. Nicolae Botnariuc a absolvit liceul „Ion Creangă din Bălţi, după care a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, secţia Ştiinţe naturale, luându-şi doctoratul în 1946 cu teza „Phyllopodelor Conchostraceae din România”.

A intrat în învăţământul superior în 1943 şi a parcurs toate treptele ierarhiei universitare până la profesor, şef de catedră şi decan al Facultăţii de Biologie din Bucureşti.

Între 1949-1973 a condus Laboratorul de sistematică şi evoluţie a animalelor şi între 1973-1983Laboratorul de ecologie acvatică a Institutului de Biologie. În anii 1970-1971 a condus prima expediţie românească transafricană.

De-a lungul anilor, acad. Nicolae Botnariuc a îmbinat armonios activitatea de la catedră cu aceea de cercetare, desfăşurată pe trei mari direcţii: sistematica zoologică, evoluţionismul cu istoria lui şi ecologia. Între realizările care l-au impus în comunitatea ştiinţifică reţinem descrierea unor noi specii, corectarea unor erori sistematice şi filogenetice, introducerea conceptului de „indice de transparenţă” ş.a. S-a preocupat de istoria evoluţionismului pe care a îmbogăţit-o cu noi puncte de vedere privind relaţiile dintre sistemele din nivele de organizare diferite, formele şi direcţiile de acţiune a selecţiei ş.a., sintetizate în lucrarea „Principii de biologie generală” sau „Tratatul „Din istoria biologiei generale. A elaborat, singur sau în colaborare, peste 150 de lucrări apărute în ţară şi străinătate dinte care amintim: „Monografia complexului de bălţi Crapina-Jijila”; „Unele aspecte ale integralităţii în biologie”, „Niveluri de organizare ale materiei vii şi unele legi specifice lor”, „Caracterul autoreglabil al evoluţiei”, „Evoluţionismul în impas?”, „Die Biologie in der Zeit der Renaisance und Manufacturkapitalismus”.

Activitatea profesorului şi omului de ştiinţă Nicolae Botnariuc a fost recunoscută prin alegerea sa, în 1974, ca membru corespondent al Academiei Române şi ca membru titular în 1990. În 1991 a susţinut discursul de recepţie cu tema „Unele probleme ale evoluţionismului actual”.
 

ÎPS Bartolomeu Anania Acad. Dan Berindei În ziua de 31 ianuarie 2011, Biserica Ortodoxă Română a pierdut pe unul din înalţii săi ierarhi, Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania.

Trecerea la cele veşnice a înaltului ierarh dar şi a intelectualului de elită este dureros resimţită de întreaga comunitate academică şi de Academia Română îndeosebi al cărei membru de onoare a fost.

Născut la 18 martie 1921 în comuna Glăvile-Piteşteana din judeţul Vâlcea, Valeriu Anania, după ce a urmat Seminarul Teologic Central din Bucureşti şi în paralel cursurile liceale, s-a călugărit în 1942. A urmat studii teologice, dar şi cursuri ale Facultăţii de Medicină şi ale Conservatorului de Muzică din Cluj, afirmându-se totodată ca un conducător al studenţimii care rezista de pe poziţii anticomuniste şi naţionale guvernului dr. Petru Groza.

A ocupat funcţii având un caracter cultural în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Din 1952 a fost director al Bibliotecii Patriarhale, până în 1958, când a fost arestat sub acuzaţia de activitate legionară înainte de 23 august 1944. Condamnat la 25 ani muncă silnică, a fost eliberat în 1964.

Începând cu anul 1966, Bartolomeu Anania a îndeplinit diferite funcţii în cadrul Bisericii Ortodoxe din Statele Unite, face parte din multe delegaţii ale Bisericii peste hotare, unde a participat activ la numeroase reuniuni cu rangul de arhimandrit. Reîntors în ţară, a fost directorul Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române între 1976 şi 1982. În paralel, a desfăşurat o activitate scriitoricească remarcabilă - concretizată în piese de teatru, volume de eseistică şi memorialistică - lucrând, totodată, timp de un deceniu, la adnotarea Sfintei Scripturi după Septuaginta.

Din 1990 a făcut parte din Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii. La 21 ianuarie 1993 a fost ales Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, iar la 2 martie 2006 Sinodul Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat la rangul de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Din 22 noiembrie 2010, Mitropolitul Bartolomeu Anania a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Pierderea înaltului ierarh şi a intelectualului de elită reprezintă o grea pierdere pentru Academia Română şi pentru membrii ei. Personalitatea puternică a celui dispărut, rolul său în cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi pentru afirmarea ei în lume, opera sa, fac din marele ierarh trecut la cele veşnice o personalitate care va rămâne în memoria Bisericii, dar şi a Naţiunii. Dumnezeu să-l odihnească în Pace !