29.08.2007

Comunitatea academică a primit cu profundă întristare vestea stingerii din viaţă, în ziua de 29 august a distinsului om politic, orientalist şi jurist francez Pierre Auguste Joseph Messmer, membru de onoare al Academiei Române. Născut în 1916, Pierre Messmer a fost diplomat al Şcoli Naţionale de Limbi Orientale (1936), doctor în drept (1939), ofiţer de carieră şi participant activ la luptele pentru eliberarea Franţei, în expediţiile de la Dakar şi Gabon şi în campaniile din Eritreea, Siria, Libia şi Tunisia.

Numit, în 1944, comandant al forţelor libere din Londra, Pierre Messmer a participat la debarcarea din Normandia. După sfârşitul celui de al doilea război mondial i-au fost încredinţate înalte funcţii în administrarea Franţei de peste mări cum sunt: secretar general al Comitetului interministerial din Indochina (1946), director de cabinet al Înaltului Comisariat din Indochina (1947-48), guvernator al Mauritaniei (1952-1954), director de cabinet al ministrului Franţei dincolo de mări (1956), înalt comisar al Republicii Camerun (1956-1958), al Africii Ecuatoriale(1958) şi al Africii Occidentale Franceze (1958-1959). Între 1960-1969 a ocupat portofoliul Apărării iar între 1972-1974 a fost prim-ministru al Franţei.

De-a lungul timpului, Pierre Messmer a fost ales deputat de Mosella (1968-1988), primar de Sarrebourg (1971-1989), preşedinte al Consiliului regional al Lorenei (1978-1979) ş.a.

Este autorul unor valoroase lucrări între care menţionăm doar: “Le règime administratif des emprunt coloniaux”, “Le service militaire”, “Histoire de Sarrebourg” (în colab.), “Les écrits militaire de Charles de Gaulle (în colab) ş.a.

Membru al Academiei Franceze din 1988, secretar perpetuu al Academiei Morale şi Politice, distins cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, cu Crucea de Război, Medalia Rezistenţei cu Rozetă, Pierre Messmer a fost ales, în anul 2000, membru de onoare al Academiei Române.

Prin dispariţia lui Pierre Messmer, personalitate remarcabilă a vieţii politice şi intelectuale europene şi mondiale, Academia Română pierde pe unul dintre cei mai distinşi dintre prietenii săi, de numele căruia se leagă unele dintre cele mai frumoase pagini din istoria relaţiilor de colaborare dintre cele două comunităţi academice.
 

Acad. Cristofor Simionescu (1920-2007)  În ziua de 6 august s-a stins din viaţă acad. Cristofor Simionescu, personalitate de  prestigiu a chimiei româneşti.

Născut în anul 1920, acad. Cristofor Simionescu a urmat cursurile Facultăţii de Chimie Industrială la Iaşi, luându-şi doctoratul, în 1948, cu teza “Contribuţii la cunoaşterea uleiurilor vegetale indigene”. A parcurs toate treptele ierarhiei universitare, ajungând rector al Institutului Politehnic “Gh. Asachi” din Iaşi (1956-1970), şef al Secţiei de Chimie Macromoleculară şi apoi director al Institutului de Chimie Macromoleculară “Petru Poni” din Iaşi. Paralel cu activitatea didactică, acad. Cristofor Simionescu a desfăşurat şi o bogată activitate de cercetare ştiinţifică în domenii ale chimiei organice şi macromoleculare, chimiei lemnului şi stufului, chimiei şi tehnologiei celulozei, chimiei polizaharidelor, mecanochimiei polimerilor, plasmochimiei, sintezei şi studiului unor precursori ai materiei vii ş.a.  Rezultatele cercetărilor sale au fost prezentate în numerose studii şi lucrări din care menţionăm: “Chimia stufului”, “Mecanochimia compuşilor macromoleculari”, “Chimia lemnului şi a celulozei”, “Tratat de chimia compuşilor macromoleculari”, “Chimia algelor marine”, “Implicaţii bioenergetice ale coloranţilor”. La acestea se adaugă lucrări despre istoria chimiei, despre relaţia dintre ştiinţă şi filosofie şi numerose articole publicate în revistele de cultură din ţara noastră.

A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1955, membru titular în 1963, fiind preşedinte al Filialei Iaşi (1963-1974 şi 1989-2001) şi vicepreşedinte al Academiei Române între anii 1974-1990.  De asemenea, a fost membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Chişinău, al Academiei Ungare de Ştiinţe, membru al Academiei Internaţionale de Ştiinţa Lemnului, al Academiei Europene de Ştiinţe şi Arte, al Societăţilor de Chimie  din Franţa şi Statele Unite ale Americii. A fost distins cu Medalia de aur a Societăţii Americane de Chimie şi Ordinul Naţional “Steaua României” în  grad de Mare Ofiţer.

Acad. Cristofor Simionescu a fost un mare om de ştiinţă care a contribuit la dezvoltarea ingineriei chimice româneşti,  profesor de excepţie care a format numeroşi specialişti, om care a încercat, în vremuri grele,  să apere cercetarea românească.

30.07.2007

Comunitatea academică a primit cu profundă îndurerare plecarea spre veşnice a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, membru de onoare al Academiei Române. Născut în 1915, PF Teoctist (Teoctist Arăpaşu) a urmat cursurile seminarelor de la Mănăstirile Neamţ şi Cernica, intrând în monahism în 1935 la Mănăstirea Bistriţa-Neamţ. A absolvit Facultatea de Teologie şi Facultatea de Litere şi Filosofie, urmând treptele de cleric şi slujitor, fiind hirotonit ieromonah şi hirotisit arhimandrit.

Prin ani a îndeplinit mai multe funcţii, ajungând, în 1950, episcop vicar patriarhal, cu titlul “Botoşeneanul”, înscăunat ca episcop de Arad, în 1962, arhiepiscop al Craiovei şi mitropolit al Olteniei, 1973-77, arhiepiscop şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei, locţiitor de mitropolit al Ardealului.

În 1986, după moartea patriarhului Justin, PF Teoctist a devenit patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. În cei peste 20 de ani de patriarhat, PF Teoctist a desfăşurat o bogată activitate de reconstruire, renovare şi conservare a unor monumente istorice şi de artă, ctitorind, între altele, o biserică în satul său natal.

Ca teolog, a susţinut opera editorială a Bisericii Ortodoxe Române, publicând şi o serie de lucrări personale dintre care amintim: “Mitropolitul Iacob Putneanul, făclier al Ortodoxiei Româneşti, al năzuinţelor de unitate naţională şi de afirmare a culturii române”, “Sfântul Vasile cel Mare în evlavia credincioşilor ortodocşi români”, “Mitropolitul Dosoftei, ctitor al limbajului liturgic românesc, patru volume de predici şi studii, continuate cu “Pe treptele slujirii creştine” (12 volume), “Slujind altarul străbun”.

Ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, PF Teoctist a promovat relaţii cu toate Bisericile creştine, între acestea vizita, în 1999, a Suveranului Pontif Ioan Paul al II-lea, urmată, în 2002, de vizita prea Fericirii Sale la Vatican. Reprezentant de prestigiu al ecumenismului românesc, a făcut parte din mai multe delegaţii sinodale care au vizitat alte biserici, după cum a făcut numerose vizite la parohii româneşti de peste hotare.

În anul 1999 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Prin trecerea la cele veşnice a PF Patriarh Teoctist, Academia Română pierde pe unul dintre cei mai distinşi membri ai săi, a cărui amintire va rămâne de neşters pentru înţelepciunea şi blândeţea sa pline de har.

Dumnezeu să-l odihnească!
 

04.06.2007

Academia Română anunţă cu profundă durere că, în ziua de 4 iunie, s-a stins din viaţă prof. dr. ing. Alexandru Timotin, membru titular al Academiei Române.

Născut la Iaşi în anul 1925, acad. Alexandru Timotin a urmat cursurile Facultăţii de Electromecanică a Institutului Politehnic din Bucureşti, luându-şi doctoratul, în anul 1958, cu teza “Proprietăţi dinamice ale câmpului electromagnetic macroscopic în medii oarecare”.

Între 1948-53 a lucrat în proiectare şi cercetare de emiţătoare şi radio-relee la Radiodifuziune şi Ministrul Telecomunicaţiilor. Din 1949 a început să desfăşoare o bogată activitate didactică ajungând profesor titular la Catedra de electrotehnică la Institutul Politehnic din Bucureşti, la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii şi la filiera francofonă a Departamentului de ştiinţe inginereşti de la acelaşi Institut. A fost profesor invitat la Universitatea Paris VI, unde a predat cursul “Fenomene tranzitorii în câmpul electromagnetic”.

Activitatea sa ştiinţifică este sintetizată în peste o sută de lucrări, editate în limba română şi în limbi de circulaţie internaţională, în care a abordat teme de electrotehnică teoretică aşa cum sunt: energia şi forţele electromagnetice, fundamentarea strict cinematică a relativităţii restrânse şi a electrodinamicii relativiste, teoria parametrilor tranzitorii ai circuitelor electrice (distinsă cu premiul “Traian Vuia” al Academiei Române), propagarea undelor pe linii cu pierderi, câmpul electrodifuziv, structura tezaurelor de concepte ştiinţifice ş. a.

Acad. Alexandru Timotin a fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1991 şi membru titular în anul 1999.

Prin dispariţia acad. Alexandru Timotin, comunitatea ştiinţifică pierde pe unul dintre cei mai distinşi dintre membrii săi, ale cărui contribuţii sunt înscrise în istoria ştiinţei româneşti, un profesor de vocaţie şi un om de o nobilă distincţie intelectuală.

Dumnezeu să-l ierte!
 

03.05.2007

Comunitatea academică a primit cu tristeţe vestea stingerii din viaţă, în ziua de 3 mai, a inginerului Nicolae Patraulea, membru titular al Academiei Române.

Născut în anul 1916, acad. Nicolae Patraulea a urmat cursurile Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu, apoi ale Şcolii de ofiţeri de aviaţie, Şcolii superioare de aeronautică din Paris şi ale Şcolii Politehnice din Bucureşti iar în 1943
a obţinut diploma de inginer electromecanic, specialitatea aeronautică. 

Între 1941-1944 a participat la război ca pilot de vânătoare, fiind distins cu ordinul “Coroana României” şi cu “Virtutea militară” cu spade, clasa “Crucea de aur”. În 1967 îşi susţine doctoratul cu teza “Hiperstutenţia aripilor de avion”. 

A îmbinat cu măiestrie activitatea didactică – ajungând profesor la Academia Tehnică Militară – şi aceea de cercetător. Principalele preocupări au fost orientate asupra aerodinamicii mişcărilor conice în regim supersonic, teoriilor liniarizate ale unei clase de mişcări, pe care a denumit-o “cu dâre aproape rectilinii”, asupra mişcării fluidelor prin suprafeţe permeabile cu aplicaţii le teoria aripii. 

Dintre contribuţiile sale amintim teoria neliniarizată pentru suprafeţe permeabile cu aplicaţii şi teoria aerodinamică a paraşutei. Rezultatele cercetărilor sale au fost prezentate în peste o sută de cărţi, studii, memorii, rapoarte, comunicări. 

A fost ales membru corespondent al Academiei Române în anul 1963 şi titular în anul 1990, fiind preşedintele Comisiei de aeronautică a Academiei Române.

Comunitatea ştiinţifică resimte ca o grea pierdere plecarea în lumea umbrelor a acad. Nicolae Patraulea, un cercetător şi profesor de excepţie care şi-a onorat calitatea de membru al Academiei Române cu valoroase contribuţii înscrise în tradiţia ştiinţifică românească.

Dumnezeu să-l ierte!
 

17.04.2007

Academia Română anunţă cu întristare că, în ziua de 17 aprilie, s-a stins din viaţă fizicianul Ioan Ursu, membru titular al Academiei Române. Născut în anul 1928 la Cluj, acad. Ioan Ursu a absolvit Facultatea de Fizică şi Matematică a Universităţii din Cluj, luându-şi doctoratul, în 1956, cu teza “Efecte magneto-mecanice la Oxigen”.

Şi-a continuat pregătirea ştiinţifică în domeniul rezonanţei magnetice electronice şi nucleare în SUA, URSS, Marea Britanie, Elveţia şi RDG, desfăşurând de-a lungul anilor, o bogată activitate didactică şi ştiinţifică, îndeplinind o serie de funcţii dintre care amintim prorector al Universităţii din Cluj, director al Institutului de Fizică Atomică din Bucureşti, preşedintele Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară, preşedinte şi apoi vicepreşedinte al Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie.

În cercetările sale ştiinţifice s-a preocupat de studiul materialelor nucleare, interacţiunea radiaţiilor nucleare cu solidul, combustibili nucleari specifici ş. a. Între acestea se remarcă descoperirea efectului de îmbogăţire izotopică a uraniului în rezonanţa magnetică şi în unele probleme legate de tehnologia nucleară ş. a. Rezultatele obţinute au fost publicate în lucrări de referinţă apărute în ţară şi peste hotare. Recunoaşterea contribuţiilor sale este atestată şi de alegerea ca membru al unor prestigioase asociaţii ştiinţifice internaţionale cum sunt: Societatea Americană de Fizică , Consiliul ştiinţific al Institutului Unificat de Cercetări Nucleare de la Dubna, Societatea Europeană de Fizică, Societatea Americană Nucleară, Academia Europeană de Ştiinţe.

Comunitatea academică resimte stingerea din viaţă a acad. Ioan Ursu ca o grea pierdere, opera sa ştiinţifică rămânând o pagină a istoriei ştiinţei româneşti iar ţinuta sa intelectuală şi morală ca model de rezistenţă într-o istorie vitregă.

Dumnezeu să-l ierte!
 

18.03.2007

Profund îndurerată, Academia Română anunţă că, în ziua de 18 martie, sculptorul Ovidiu Maitec, membru al Academiei Române, personalitate marcantă a vieţi noastre culturale, a plecat spre cele veşnice. Născut la Arad în anul 1925, Ovidiu Maitec a absolvit Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti şi a fost asistent la Catedra de anatomie artistică a Institutului de Artă şi profesor la Şcoala medie de Artă din Bucureşti.

Şi-a început bogata carieră expoziţională la vârsta de 28 de ani, impunându-se ca un artist de excepţie, înzestrat cu o efervescentă forţă interioară, înţelept filtrată într-o expresie elaborată şi lucidă, care, cum se apreciază, anunţa mişcarea de reactualizare a civilizaţiei lemnului în spaţiul românesc şi european.

Deşi a lucrat cu o egală măiestrie în piatră şi metal (Coloana cu aripi, Televiziune, Meşterul Manole, Eminescu, Pădureanca ş.a.) Ovidiu Maitec a apreciat, îndeosebi după ceea ce numea “ruptura”, lemnul, care “poate deveni partener de dialog, îţi răspunde dacă eşti priceput sau dacă te împrieteneşti cu el”. A fost ca începutul unei “comunicări” din care s-a ivit o mirifică lume arhetipală. A creat o nouă şcoală în sculptura românească. 

Apreciat în ţară şi peste hotare, Ovidiu Maitec a participat la numeroase expoziţii personale sau de grup în peste 30 de ţări ale lumii. Multe dintre lucrările sale sunt în colecţii particulare sau publice (Muzeul de artă modernă din Sidney, Galeria naţională din Köln, în muzee din Londra, Cambridge etc.) A fost ales membru al Academiei Române în 1992 şi membru titular în 1999.

Prin dispariţia din spaţiul imediat a sculptorului Ovidiu Maitec, comunitatea academică pierde pe unul dintre cei mai distinşi membri, un artist a cărui operă îmbogăţeşte patrimoniul cultural românesc şi pe cei care îl vor regăsi în nesfârşirea spaţiului artistic căruia i-a dăruit noi dimensiuni.

Dumnezeu să-l ierte!
 

16.02.2007

	Cu profundă durere Academia Română anunţă că, în ziua de 16 februarie, acad. Virgil Cândea, după o grea suferinţă, ne-a părăsit, plecând spre cele veşnice. Născut în 1927, acad, Virgil Cândea a făcut cursuri universitare de drept, filosofie şi teologie la Bucureşti, luându-şi doctoratul, în 1970, cu teza „Filosofia lui Dimitrie Cantemir”.

Cu o reală vocaţie de cercetător, cu o erudiţie renascentistă şi o nobilă modestie, acad. Virgil Cândea lasă moştenire o bogată operă, însumând peste două sute de lucrări de istorie, istoria a spiritualităţii, a culturii, a diplomaţiei. Îi datorăm iniţierea ediţiei critice complete a scrierilor lui Dimitrie Cantemir, contribuţiile la definirea conceptului de umanism în cultura noastră medievală. Vrednic căutător prin documente din biblioteci din ţară şi, mai ales, din străinătate, Virgil Cândea a elaborat lucrarea „Mărturii româneşti peste hotare. Mică enciclopedie de izvoare privind istoria şi cultura poporului român” (prima lucrare de acest gen din literatura mondială), „Mont Athos. Présences roumain”, a identificat versiunea arabă a primei cronici muntene de redacţie unitară şi are o contribuţie decisivă la descoperirea picturii post-bizantine de expresie arabă (arta melkită). Mai adăugăm „Repertoriul general al bunurilor culturale externe ale poporului român” (trei volume), „Scurtă istorie a românilor” (tradusă engleză, franceză, germană, greacă, spaniolă şi arabă), „Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti”, „Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc”, „Transylvania in History of Romania” (în colab.), „Les intellectuels du Sud-Est europèen au XVII-e siécle”, Este autorul celui dintâi tratat românesc privind „Introducere în documentarea ştiinţifică”. Nu putem să nu amintim numeroasele studii şi eseuri publicate în revistele de cultură, împreună conturând imaginea unui înţelept al cetăţii. Meritele sale au fost recunoscute şi prin alegerea ca membru a unor societăţi ştiinţifice din ţară şi peste hotare.

A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1991, titular în 1993 şi, între 1998-2002, a fost vicepreşedinte al acestui for al spiritualităţii româneşti. 

Plecarea sa dintre noi este o grea pierdere pentru comunitatea academică, opera sa rămânând ca un reper în ştiinţa şi spiritualitatea noastră şi amintirea Omului cu alese calităţi intelectuale şi morale o prezenţă de neşters în memoria celor care l-au cunoscut.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!