Antropologia
și bucuria
ideilor
Un imperiu al
cunoașterii și
totodată un
templu pe care
omul îl edifică
adunând
experiență -
acestea sunt
două dintre
perspectivele
asupra
antropologiei
oferite în dar
de cercetătorul
și profesorul
Gheorghiță Geană
în cadrul unui
interviu acordat
Biroului de
presă al
Academiei
Române.
Cătălin
Mosoia: Stimate domnule
profesor,
sunteți
prezentat în
diverse lucrări
ca antropolog,
filosof și
sociolog. Care
este ordinea pe
care o
preferați?
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Îmi
vine greu să
răspund. Înainte
de 1989, nefiind
afiliat politic,
nu am avut
împuternicirea
și acceptul să
predau la
Universitate.
După 1989, am
fost invitat să
predau, mai
întâi, la
Facultatea de
Filosofie, apoi
la Facultatea de
Sociologie și
Asistență
Socială, unde,
după câțiva ani,
am fost invitat
să intru în
catedră ca
profesor
titular. În
aceeași
perioadă, am
fost invitat să
conduc doctorate
la Facultatea de
Filosofie.
Așadar, eram
titular la
Sociologie și
conduceam
doctorate la
Filosofie.
Antropologia
culturală s-a
dezvoltat în
cadrele
științelor
social-umane -
orientarea
britanică în
antropologie se
numește chiar
„antropologie
socială“, iar
britanicii
consideră
antropologia
non-biologică
drept o ramură a
sociologiei,
care se ocupă
mai ales de
populațiile
exotice. Deci
sunt motive ca
antropologia să
fie considerată
o disciplină de
tip sociologic.
În Statele Unite
este preferată
formula
„antropologie
culturală“ - cu
deschidere însă
nu spre
filosofia
culturii, cum
s-ar putea
crede, ci spre
etnologie și
spre o
sociologie
permisivă față
de psihologie și
față de istorie.
O
convertire
insolită
Formația mea
primordială este
de filosof - am
absolvit
Facultatea de
Filosofie, iar
la vremea
respectivă, în
Universitate,
nici nu se
țineau cursuri
de sociologie.
Inserția mea în
antropologie (în
1967, în
calitate de
cercetător la
actualul
Institut de
Antropologie
„Francisc
Rainer“ al
Academiei
Române) a fost
un fel de
convertire, în
care însă am
păstrat esența
primei mele
formații. După o
experiență de
peste 25 de ani
de teren m-am
profilat pe
exploatarea
epistemologică,
teoretică,
filosofică a
unor teme de
antropologie,
integrând în
considerațiile
mele și datele
de teren pe care
le-am obținut în
experiențele de
lucru concret.
Cătălin
Mosoia: Înțeleg că
activitatea
dumneavoastră
științifică se
desfășoară pe
două paliere:
practică (sau de
teren) și
teoretică.
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Antropologia
este o
disciplină de
teren - se spune
că atunci când
doi antropologi
se întâlnesc
întâia oară, se
întreabă
reciproc unde au
făcut teren.
Terenul este
legat de ceea ce
se numește în
limbajul
conceptual de
limbă engleză
fieldwork,
cercetarea de
teren, munca de
teren.
La un moment
dat, am fost
invitat să
susțin la
Universitatea
„Lucian Blaga“
din Sibiu o
conferință, pe
care am
intitulat-o
„Cultura
antropologică“
și atunci am
avut această
revelație,
această
iluminare
aproape,
potrivit căreia
aș putea să-mi
intitulez cursul
de la
Filosofie
„cultură
antropologică“,
în loc de
„antropologie
culturală“.
Cred că, între
disciplinele
social-umane,
antropologia
este o
disciplină
emblematică.
La fel cum este
fizica în câmpul
științelor
naturii -
chimia, fizica
și biologia sunt
științe ale
naturii, dar
este una care se
cheamă „fizică“,
de la physis
(„natură“). La
fel stau
lucrurile și în
câmpul
cunoașterii
social-umane.
Toate
disciplinele
care se ocupă de
om - sociologia,
psihologia,
istoria
oamenilor,
demografia -
sunt discipline
care au în
obiectiv lumea
umană, adică au
o dimensiune
antropologică,
dar între ele
este una care se
ocupă anume de
fenomenul „om“,
într-un mod
specific.
Problema este ca
atunci când
vorbești în
numele
antropologiei să
o faci conștient
de locul unde te
plasezi. Poți să
vorbești despre
antropologie în
sens slab - nu e
un termen
peiorativ, el se
folosește ca
atare în logică
-, adică pe
seama acelei
dimensiuni
generale,
menționată
anterior, dar
poți să vorbești
în numele
antropologiei și
în sens
specific, în
sens tare, adică
să faci
cercetare de
teren, să
utilizezi
metodele
antropologiei și
conceptele
acesteia. Fiind,
cum spuneam, o
disciplină
emblematică,
antropologia se
oferă drept o
inepuizabilă
sursă de
interpretări
epistemologice
(de filosofie a
științei) -,
prilej și pentru
mine de a-mi
cultiva niște
îndrăzneli
teoretice (pe
care le-ați
sesizat).
După conferința
de la Sibiu, am
schimbat titlul
cursului de la
Filosofie în
curs de „cultură
antropologică“.
Mi-am zis că
dacă studenții
de la Filosofie,
înclinați spre
exercițiul
speculativ, se
îndreaptă mai
greu spre
cercetarea de
teren, date de
antropologie e
bine să aibă -
fie pentru
orizontul lor
intelectual, fie
în vederea
exploatării
acelor
cunoștințe
într-o
hermeneutică
epistemologică.
(Nu trebuie
omis, totuși,
că, de-a lungul
anilor, am avut
și câțiva
studenți și
doctoranzi cu
pregătire în
filosofie,
teologie, sau
istorie, care au
devenit
remarcabili
antropologi de
teren.) În
această ordine a
lucrurilor, și
astăzi mai
predau la
Filosofie, la
școala
doctorală, un
tandem de
cursuri: un curs
de fundamente pe
care l-am
intitulat
„cultură
antropologică“
și un curs de
„antropologia
artei“, ca un
fel de derivație
specială în
interiorul
antropologiei.
Antropologia
artei, în
complexul
categoriilor
universale ale
culturii
Chiar este vorba
de un sens
foarte special
când vorbesc
despre
antropologia
artei. Plecând
de la condiția
artei de
componentă a
ceea ce s-au
numit la un
moment dat,
„categorii
universale ale
culturii“ -
categorii, nu în
sensul
aristotelician
sau kantian al
cuvântului, ci
într-un sens mai
pozitivist,
adică de grupe,
de categorii, de
zone ale
comportamentului
uman. Astfel de
categorii au
generat,
bunăoară:
antropologia
economică,
antropologia
politică,
antropologia
juridică,
antropologia
religiei -
ș.a.m.d. În
acest ansmblu se
integrează și
antropologia
artei...
Cultura,
în sens
antropologic
Pentru că
trebuie să avem
în vedere faptul
următor: în
antropologie,
când se vorbește
despre cultură
se înțelege un
pic altceva
decât ceea ce se
înțelege în
filosofie și
decât ceea ce
înțeleg oamenii
în general. În
limbajul comun,
când vorbim
despre cultură
ne referim, de
regulă, la ceea
ce ține de
creativitatea
umană. S-au
făcut distincții
între oameni
care au cultură
și oameni care
nu au cultură -
primitivii au
fost numiți la
un moment dat,
popoare lipsite
de cultură. Cu
toate acestea,
în sens
antropologic, nu
există popor și
nu există
individ fără
cultură,
întrucât
antropologia
operează cu o
semnificație
aparte: cultura
în sens
antropologic
înseamnă
comportament
uman bazat pe
norme - de
exemplu, regula
(sau norma) de a
nu traversa
strada pe roșu
este o normă
culturală. Prin
urmare, în
sensul acesta
larg, nu există
popor fără
cultură și
individ fără
cultură. Cu
înțelesul acesta
s-a vorbit la un
moment dat de
categorii
universale ale
culturii. Altfel
spus, cultura
este tot ceea
ce, într-un
mediu, se
datorează
omului.
Apoi,
comportamentul
uman are diverse
zone de
manifestare.
Omul a inventat
anumite norme
privind
asigurarea
hranei și a
vieții de toate
zilele, iar
acestea intră în
comportamentul
economic; alte
aspecte sunt
legate de
comportamentul
politic,
organizarea
socială,
autoritate,
clase sociale;
există, de
asemenea, o zonă
a
comportamentului
juridic - de
exemplu, țăranii
făceau deosebire
între „lege“ și
„obicei“:
obiceiul era
pentru ei legea
strămoșească, în
vreme ce prin
lege înțelegeau
o dispoziție a
statului;
acestea sunt
chestiuni de
antropologie
juridică.
Există, mai
departe, o
antropologie a
religiei -
trebuie să facem
distincția între
antroplogia
religiei și
antropologia
religioasă;
teologii când
vorbesc despre
om fac
antropologie
religioasă, în
schimb, Mircea
Eliade a fost
suspectat că,
ocupându-se de
toate religiile
lumii, nu ar
avea o religie
anume. Vorbim
aici de
detașarea dintre
omul de
cercetare și
obiectul de
cercetare,
religia ca
obiect - poți să
fii complet
neutru sau ateu
și să studiezi
religia, dar
altfel studiezi
religia când
ești implicat și
când trăiești o
anumită religie,
când ești un
trăitor. Aceasta
este o problemă
foarte
complicată și
delicată,
deoarece este o
zonă de care nu
te poți detașa
complet.
„Religia
este precum
cămașa lipită de
corp“
În această
ordine de idei
îmi vine în
minte reacția
polemică din
anii 1940 a
părintelui
profesor Dumitru
Stăniloae față
de Lucian Blaga.
În Trilogia
culturii și
în Trilogia
valorilor,
Blaga afirmase
că religia este
o formă
culturală, o
componentă a
culturii, ca și
celelalte precum
etica și arta.
Părintele
Stăniloae,
teolog și om
profund
credincios, s-a
opus și a
afirmat că
religia se află
nu oriunde și
oricum, ci în
centrul
vieții culturale
și spirituale a
omului. Era un
caz tipic: în
chip similar, în
secolul IV
d.Hr., Ioan Gură
de Aur socotea
milostenia drept
cea mai
importantă
dintre
ocupațiile din
societate; de
ce? - pe temeiul
că atelierul
acestei ocupații
sau profesiuni
se află în
cer!...
Să ne referim și
la un alt
exemplu: la
scandalul de
acum câțiva ani,
când o revistă
franceză -
Charlie Hebdo
- a persiflat și
a caricaturizat
religia
arabilor.
Religia este
precum cămașa
lipită de corp
și sunt trei
valori
religioase
fundamentale:
credința,
speranța și
iubirea.
Religiile
monoteiste
afișează toate
cele trei
valori, dar pe
una dintre ele o
proiectează
drept valoarea
principală. La
musulmani,
credința este pe
primul plan; în
religia mozaică
este speranța;
la creștini este
iubirea. În
consecință, mai
ales în cazul
musulmanilor -
în momentul când
te-ai legat de
credința lor,
te-ai legat de
ființa
lor.
Cred că atunci
când vorbim
despre
multiculturalism
și despre
drepturile
omului trebuie
să avem un
respect față de
omul la care
facem referire,
dar și față
de
contextul
cultural deja
constituit
în care el alege
să trăiască.
Societățile
umane s-au
condus foarte
multă vreme -
epoci întregi,
pot să spun
milenii - după
un principiu
foarte eficient:
la Roma să faci
ca romanii, iar
dacă te duci în
altă parte, să
te porți ca
acolo (Si
fueris Romae,
Romano vivito
more; si fueris
alibi, vivito
sicut ibi).
Ignorarea
acestui
principiu în
lumea de azi
poate genera
mari tensiuni.
Antropologia ca
„stil de
cunoaștere“
Cătălin
Mosoia: În
lucrările
dumneavoastră am
întâlnit
următoarea
definire a
antropologiei:
la fel ca orice
disciplină
științifică,
antropologia
este un „stil de
cunoaștere“.
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Aș
face o
comparație cu
situația din
zona artelor:
din literatură,
muzică, sau
plastică. Acolo
s-au identificat
curente de
creație (sau
„stiluri“)
precum baroc,
manierism,
clasicism,
romantism. Nu
există însă
granițe între
aceste stiluri:
Beethoven, de
exemplu, este
asimilat
clasicismului,
dar în
compozițiile lui
muzicale s-au
identificat
multe elemente
romantice. Sau
în pictură:
Edvard Munch
este fără
îndoială un
expresionist
tipic, dar găsim
în opera sa
elemente de
impresionism. În
mod asemănător,
este foarte greu
să delimităm
granițe în
câmpul
cunoașterii. La
sfârșitul
secolului al
XIX-lea și
începutul
secolului al
XX-lea, când
științele
începuseră să se
cristalizeze ca
discipline,
exista opinia
potrivit căreia
fiecare știință
trebuie să aibă
un obiect
propriu în care
nu trebuie să se
amestece alte
discipline. De
exemplu,
sociologia,
conform
concepției lui
Émile Durkheim
(1858-1917), se
ocupă de „faptul
social“, înțeles
ca o stare de
constrângere
chiar, de
coerciție a unui
fel de câmp
social care
acționează
asupra
individului.
Durkheim a dat
asemenea
exemple: dacă
mergi într-o
țară străină
trebuie să
folosești moneda
țării
respective; dacă
intri într-o
mulțime care
militează pentru
o idee, pentru
ceva anume, și
îți propui să nu
intri în câmpul
respectiv de
manifestare
(adică să nu ții
partea nimănui),
la un moment
dat, te trezești
că începi să
strigi și tu -
la fel ca pe
stadion: te duci
cu gândul să nu
ții cu nicio
echipă și la un
moment dat te
prinde masa de
spectatori.
Câmpul social,
acesta este
obiectul
sociologiei,
după Émile
Durkheim, faptul
social înțeles
ca atare. Un alt
exemplu: te duci
la un concert și
poate că îți
spui că muzica
aceea o poți
asculta și
acasă; nu! -
acasă o asculți
cu tine și cu
gândurile tale,
dar într-o sală
de concerte te
lași pătruns de
un flux
invizibil de
trăiri ale
întregii săli,
întrucât acolo
se manifestă un
câmp social.
Pe vremea aceea,
la începutul
secolului al
XX-lea,
problemele
individului erau
lăsate în seama
psihologiei. Așa
se face că
foarte multă
vreme
antropologii nu
s-au ocupat de
problemele
personalității,
considerându-se
că
„personalitatea“
este un concept
legat de
individualitatea
umană și că
aceasta
reprezintă
domeniul tematic
al psihologiei.
Mai mult, exista
viziunea
potrivit căreia
fiecare
disciplină
trebuie să se
ocupe de un
obiect anume.
Ulterior,
oamenii de
știință și-au
dat seama că, de
fapt, realitatea
este un
continuum și că
este greu să
trasezi granițe
în câmpul
cunoașterii;
prin urmare, e
întru totul
normal să te
ocupi de același
fenomen din mai
multe
perspective. La
această cerință
ontologică -
legată de
obiectul de
cercetare și de
studiu - s-a
adăugat, ca o
schimbare către
suplețe,
observația că
dacă există un
domeniu al
realității de
care se pot
ocupa diverse
științe, atunci
fiecare dintre
acestea trebuie
să aibă măcar
metode proprii
de cercetare.
Așa s-au ivit în
câmpul
cunoașterii
social-umane
metodele
sociologice -
chestionarul, de
exemplu, sau
statistica
socială; în
psihologie a
apărut apetitul
și înclinația
către testele
psihologice, o
metodă foarte
adecvată; în
antropologie s-a
mers foarte mult
pe „observarea
participativă“,
pe cercetare
intensivă, adică
descinzi într-un
sat, de pildă,
și stai acolo
cât mai mult
posibil, nu te
duci doar să
faci o anchetă
și pleci.
Metoda
observării
participative
Îmi povestea
odată o tânără
antropoloagă din
America - o
studentă care
venise să facă
cercetări (fieldwork,
cum spuneam la
început) în
România, la
sfârșitul anilor
1960 și
începutul anilor
1970 -, despre
un american care
s-a dus în
Japonia să
cerceteze o
localitate
rurală și a
constatat că nu
poate să mănânce
ceea ce îi
gătesc sătenii
din localitatea
respectivă;
atunci el s-a
mutat într-un
oraș din
apropiere și
făcea un fel de
navetă, zilnic -
acest fapt însă,
spunea tânăra
mea
interlocutoare,
a atras
schimbarea
profilului
cercetării:
dintr-o
cercetare de
antropologie, în
una de
sociologie.
Metoda
observării
participative
pretinde,
așadar, să te
inserezi,
presupune o
imersiune în
comunitatea
respectivă.
Orice ins care
descinde într-un
sat este străin
acolo și-atunci
cunoașterea este
deformată; la
fel ca în
fizică, unde
acționează
principiul
complementarității,
al dependenței
datelor
cercetării de
instrument;
cercetătorul, în
momentul în care
măsoară ceva
legat de
mișcarea
cuantică sau a
astrelor,
modifică starea
obiectului - cam
așa se întâmplă
(ba poate mai
abitir) și în
cunoașterea
social-umană,
fiindcă atunci
când te duci
într-un sat
oamenii te
privesc cu
suspiciune, ceea
ce
obstrucționează
cunoașterea
autentică.
Eram cândva pe
teren în
Vrancea, la
Bârsești, cu o
echipă de vreo
șase-șapte
persoane; și a
venit un țăran
la mine și zice:
„Nu mai ne
duceți pe noi cu
zăhărelul că
sunteți de la
Academie și
faceți
cercetări,
studii despre
noi, despre
Vrancea; sunteți
de la securitate
toată ziua“! Cum
trebuie să te
porți cu astfel
de oameni? Nu
poți să-i
bruschezi. Ei
bine, observarea
participativă
reprezintă cheia
metodologică în
asemenea
situații.
Am avut o
surpriză tonică
atunci când un
țăran, paznic la
Primărie, văzând
că unii oameni
erau rezervați
și nu prea
îndrăzneau să
vină să stea de
vorbă cu noi, a
venit și mi-a
spus: „Să fiți
răbdători pentru
că noi, oamenii
din sat, avem
problemele
noastre,
dumneavoastră
aveți alt nivel
de înțelegere și
nu trebuie să vă
supărați pe
oameni.“
Cătălin
Mosoia: Un
filosof!...
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Într-adevăr. Nu
mai spun că am
întâlnit în
drumurile mele
oameni cu o
înțelepciune
originară. Odată
mi-a spus un
țăran din Banat
ce înseamnă a fi
înțelept:
„Înțelept este
un om care face
un bine și nu
arată că a făcut
un așa mare
bine.“ Am
tresărit: mi-am
dat seama
imediat că mi se
oferise o
definiție a
înțelepciunii în
versiunea ei
morală. Socrate
spunea că
înțelept este
cel care nu
pretinde că știe
ceea ce nu știe,
aceasta fiind
versiunea
gnoseologică a
înțelepciunii.
Omul de care am
amintit, care
avea doar două
clase primare, a
dat definiția
morală a
înțelepciunii.
Toate acestea
sunt aspecte pe
care le-am
consemnat în
caietele mele de
teren.
„Un
imperiu al
cunoașterii“
Cătălin
Mosoia: „Abilitatea de a
stăpâni un
ansamblu de
cunoștințe bine
structurat
precum și
procesul
dobândirii lor“,
aceasta era
propunerea
dumneavoastră
privind
înțelegerea
culturii.
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Da,
am formulat
acest enunț, dar
nu cu referire
la conceptul de
cultură (pe care
l-am precizat
anterior), ci la
necesitatea de a
fi în cunoștință
de cauză atunci
când vorbim
despre ceva (a
avea cultura
acelor fapte).
Cercetător
fiind, nu e bine
să pleci în
teren cu o
preconcepție. Pe
de altă parte,
domeniul acesta
de care se ocupă
antropologia
este foarte
vast. Eu mi-am
îngăduit să
afirm că
antropologia
este „un imperiu
al cunoașterii“,
dar este un
imperiu foarte
bine structurat,
caracterizat
prin coerența
între cele trei
componente ale
arhitectonicii
oricărei
discipline
științifice:
specificul
ontologic,
specificul
metodologic
și specificul
conceptual.
Retorica în
numele
antropologiei a
înflorit de
multe ori la
întâmplare -
poate cu mult
sentiment și cu
bună intenție,
dar important
este să ai o
viziune adecvată
asupra felului
cum se
structurează
lucrurile, să le
stăpânești și să
le înțelegi în
organizarea lor
arhitectonică.
Anul 1989 a fost
o bornă istorică
și pentru
antropologia
românească.
Înainte nu prea
era înțelept să
vorbești despre
antropologie -
mă refer la
antropologia
socială și
culturală
(adesea se face
uz de această
denumire
conjuncțională).
La noi tradiția
a fost una
biologică - prin
racordare la
tradiția
europeană de
altminteri -,
dar antropologia
socială și
culturală s-a
oficializat în
1964 (prin
meritele lui
Vasile
Caramelea, un
descendent din
școala gustiană)
și a fost un
moment foarte
interesant chiar
din punct de
vedere al
filosofiei
științei (a fost
o bună ilustrare
a schimbării de
paradigmă în
știință, într-un
moment când
Thomas Kuhn
tocmai își
lansase această
teorie ce avea
să facă epocă).
Noi,
instituțional,
am fost oarecum
cruțați de
suspiciunea
oficială,
ideologică,
pentru că eram
plasați într-un
centru de profil
biomedical,
într-o zonă în
care cenzura
ideologică
funcționa mai
puțin dur. Ca să
vorbești despre
antropologie
socială și
culturală era
riscant, fiindcă
această
disciplină era
cultivată mai
ales în Anglia
și SUA: în
astfel de
condiții puteai
oricând să fii
suspectat de
cosmopolitism,
de pactizare cu
ideile
occidentale.
După 1989 foarte
mulți au început
să vorbească
despre
antropologie -
s-au întemeiat
catedre și
cursuri de
antropologie, la
facultățile de
sociologie mai
ales. Am o
admirație pentru
Institutul de
Etnografie și
Folclor, care
și-a păstrat
titulatura ca
atare, deși
termenul de
„etnografie“
pare multora
desuet. Este un
semn de
consecvență, de
identitate, de
conservare și de
continuitate a
identității.
Botezul,
nunta și
bocetele ca
ritualuri
Revin la
problema
metodelor.
Nimeni nu zice
să nu folosești
în sociologie
observarea
participativă.
Dar ea este o
metodă izvorâtă
pe terenul
cercetărilor
antropologice,
din nevoia aceea
de a zăbovi mai
mult timp în
sânul unei
comunități. Și
aceasta are o
explicație: o
cultură în sens
antropologic, în
sensul în care
spuneam, de
comportament
uman bazat pe
norme, se
structurează pe
două cicluri:
ciclul anului
(însemnând
alternanța
dintre timpul de
lucru și timpul
de sărbătoare,
dintre regulile
muncii și
regulile
ritualurilor),
și, al doilea
ciclu, acela al
vieții, marcat
de evenimentele
prin care trece
omul (în special
de ritualurile
legate de
naștere,
căsătorie și
moarte).
Aici trebuie
făcută o
distincție:
mulți vorbesc,
chiar
antropologi
străini, despre
căsătorie ca un
ritual, dar
căsătoria nu
este un ritual,
ci un fapt
evenimențial din
planul realului
- ritualul este
nunta. Expresia
folosită uneori
„moartea-nuntă“
nu-i corectă:
moartea este
faptul real,
înmormântarea,
bocetul sunt
ritualurile
corelate ei.
Nașterea e
naștere, botezul
este ritualul.
Trebuie făcută
distincția; și,
la urma urmei,
în astfel de
situații se vede
rostul
filosofiei: ea
te ajută să faci
distincție între
planul ontologic
(al realității)
și reflectarea
lui în planul
mental, prin
ritualuri. În
„nunta
mioritică“ -
tulburătorul caz
în care moartea
survine asupra
unui tânăr
înainte ca
acesta să se fi
căsătorit - avem
de-a face cu o
înmormântare-nuntă
(nu cu
moartea-nuntă!),
ca soluție
creatoare de tip
ritualic la o
criză
existențială.
Cultură,
structură
socială,
personalitate
Revenind la
conceptul de
„cultură“ -
acesta este
fundamental în
antropologie,
însă el se
asociază altor
concepte cum ar
fi conceptul de
„structură
socială“.
Spuneam despre
cultură că este
un ansamblu de
comportamente
bazate pe norme;
dar aceste
comportamente și
norme se
diferențiază de
la un grup
social la altul,
în funcție de
ocupații, de
statutul social
(dacă ești sau
nu familist, de
exemplu), în
funcție de
vârstă etc.
Lucian Blaga are
o poezie
excepțională,
„Trei fețe“
(publicată în
primul său
volum, în 1919,
Poemele
luminii), în
care surprinde
aceste
specificități în
care oamenii
trăiesc cultura
în funcție de
vârstă:
„Copilul
râde:
«Înțelepciunea
și iubirea
mea e
jocul!»
Tânărul
cântă:
«Jocul
și-nțelepciunea
mea-i
iubirea!»
Bătrânul
tace:
«Iubirea și
jocul meu
e-nțelepciunea!»“
Poetul recurge
acolo la tehnica
permutării. În
câteva versuri,
cu o economie de
limbaj
extraordinară și
o densitate de
idei aidoma,
Blaga a surprins
o realitate
profundă:
cultura este
trăită în
funcție de
vârstă, astfel
că vârsta devine
un criteriu de
diferențiere
(și, în fond, de
îmbogățire a
complexității).
Alt concept
important este
„personalitatea“
- și nu doar
personalitatea
individuală
(modul cum
individul
trăiește
cultura), ci și
„personalitatea
de bază“,
colectivă (aici
se deschide un
vast orizont
către cercetarea
caracterului
național, a
etnicității și a
națiunii).
„Filosofia
este ca sarea în
bucate“
Cătălin
Mosoia: Cum
de ați ales
filosofia?
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Cred
că aceasta este
o chestiune de
destin. Începuse
să se studieze
în licee, să se
predea anumite
elemente de
filosofie. Îmi
aduc aminte că
mi-a spus odată
un profesor,
când a auzit că
vreau să merg la
filosofie: „Nu
te duce la
filosofie!“ -
adevărul este că
filosofia era
subordonată
ideologiei. Am
fost
îndoctrinați cu
marxism, cu o
ideologie
dogmatică,
dictatorială.
Cătălin
Mosoia: Să
înțeleg că a
fost un îndemn
care venea mai
degrabă din
straturile
interioare…
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: De
aceea spuneam că
a fost ceva
legat de destin,
în sensul
acesta. M-a
fascinat gândul
ca atare. Trăind
în lumea
satului,
probabil că
aveam o
înclinație către
lucrurile
profunde. La
filosofie, mă
atrăgeau
cursurile de
logică și îmi
amintesc, de
asemenea, de un
curs de-a
dreptul
captivant,
„Istoria
literaturii și
artei
universale“,
ținut de Zoe
Dumitrescu-Bușulenga.
Aveam deschidere
spre cursurile
din zona de
logică și
filosofia
științei. După
ce am terminat
Facultatea s-a
reluat firul
cercetărilor și
al cursurilor de
sociologie -
sociologia a
fost interzisă
în perioada
1948-1966. Nu
cred că aș fi
urmat sociologia
- nu pentru că
nu aveam
înclinație către
faptul concret,
dar cred că
aveam o
prejudecată față
de sociologie,
sau poate
înclinația față
de filosofie era
mai puternică.
Filosofia este
un nivel de
cunoaștere de
maximă
cuprindere. În
prezent,
filosofia nu se
mai practică în
forma creației
de sisteme
filosofice, deși
nu este exclus
și așa ceva.
Constantin Noica
a creat un
sistem de
filosofie (mai
ales de
ontologie) de o
frumusețe și de
o
spectaculozitate
neobișnuită. De
obicei,
sistemele
clasice de
filosofie se
întemeiază pe
concepte care
sunt, din punct
de vedere
gramatical, ori
substantive ori
infinitive
lungi: „ființă“,
„timp“,
„spațiu“,
„devenire“,
„mișcare“;
Noica, însă, a
întemeiat un
sistem de
ontologie, de
teoria
existenței, pe o
prepoziție:
„întru“! Absolut
spectaculos!...
Cum spuneam, nu
faci
antropologie
practic pe
teren, dar
cultură
antropologică
trebuie să ai.
La fel și cu
filosofia: un
pic de filosofie
presărată în
cercetările pe
care le-ai făcut
pun realitatea
într-o lumină
nebănuită,
relevantă. Este
ca sarea în
bucate, dacă
vreți. Sarea nu
poți să o
consumi ca un
aliment în sine,
dar fără sare
parcă bucatele
nu au gust. Știa
ea ce știa -
fiica cea mică a
împăratului din
basmul nostru cu
pricina, dar și
(frapantă
similaritate
culturală!)
mezina regelui
Lear!...
Antropologia
este o
disciplină de
tip
universalist, la
fel ca
filosofia. Cred
că este singura
disciplină care
face concurență
filosofiei din
acest punct de
vedere.
„Genialitate
freatică“
Revin la
chestiunea
științelor ca
stiluri de
cunoaștere. Este
greu să
delimitezi
realitatea, deși
oamenii la
început așa au
crezut, că se
pot delimita
niște sectoare
și că fiecare
sector aparține
tematic unei
discipline. Nu
se mai poate
practica așa
ceva. Despre
filosofie s-a
spus că este o
disciplină de
cunoaștere
universală, de
tip
universalist.
Așa este și
antropologia.
Vorbeam de
categoriile
universale ale
culturii, iar
practic aceste
categorii
acoperă întreg
comportamentul
uman.
Antropologia se
poate fixa pe
oricare dintre
aceste
categorii.
Inclusiv
filosofia - în
accepțiunea de
comportament
ideatic - poate
să intre în
perspectiva
antropologică.
În mod curent,
oamenii înțeleg
filosofia
gândindu-se la
sisteme
filosofice, la
Kant, la un
nivel foarte
înalt de
abstracție;
există însă
filosofie la
nivel popular,
acea
înțelepciune
anonimă, cum e
numită
îndeobște; eu
i-am zis
genialitate
freatică -
adică un fel de
genialitate din
care izvorăște
în momente de
grație geniul
personalizat;
Brâncuși a fost
profund
influențat de
modul de
gândire, de
poveștile, de
miturile și de
simbolurile
culturii arhaice
din Oltenia, de
unde provine el;
Enescu,
așijderea,
spunea că atunci
când compune se
gândește la
drumurile de
țară
moldovenești.
Prin urmare,
există acest
substrat al
culturii
originare,
primordiale.
Ipostaza
originară a
democrației
Țin să punctez
încă un aspect
ce mi se pare că
merită atenție.
Democrația nu
s-a născut la
Atena, cum spun
teoreticienii,
ci s-a născut în
aceste
comunități
arhaice, fie ele
tribale sau
sătești - eu iau
exemplul satelor
românești,
dintr-o
perspectivă
instituțională.
Istoricii vor
înțelege mai
prompt ce vreau
să spun; ei au
descoperit în
istoria noastră
socială
instituția
oamenilor buni
și bătrâni.
Oamenii buni și
bătrâni erau
sfaturile de
bătrâni, care
funcționau pe
lângă biserici,
dar care
rezolvau
problemele
dificile ale
satului.
Eu mi-am făcut
ucenicia de
teren în zona
Branului.
Oamenii locului
mi-au spus că
atunci când se
isca o ceartă
într-o familie
și tensiunea
răbufnea în
afara
gospodăriei
respective,
neamurile și
vecinii chemau
părțile aflate
în conflict la
fețe de
oameni -
aceste „fețe de
oameni“ erau
oameni cinstiți,
oameni curați,
cu judecată
sănătoasă,
varianta
brăneană a
oamenilor buni
și bătrâni.
Acestea sunt
forme de
democrație care
nu au de-a face
cu înțelepciunea
greacă sau cu un
fel de
înțelepciune
elaborată în mod
sofisticat.
Antropologia, ne
ajută, astfel,
să înțelegem
lumea în
profunditatea și
în
originaritatea
ei.
Jurnalul
de teren
Cătălin
Mosoia: Despre rolul
jurnalului de
teren în meseria
de antropolog
ați vorbit (și
ați scris),
evidențiindu-i
utilitatea și
punctând
decisiv: fără
jurnalul de
teren nu se
poate...
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Ideea
își are povestea
ei. A existat un
mare antropolog,
polonez de
origine,
Bronisław
Malinowski
(1884-1942).
Inițial a făcut
studii de
psihofiziologie
în Germania, la
Leipzig, dar
într-o vacanță a
citit Ramura de
aur a lui James
George Frazer
(1854-1941) și a
căzut într-un
fel de iubire
față de
antropologie - a
plecat în
Anglia, și-a
luat un doctorat
în antropologie
la London School
of Economics
și-apoi a
devenit
părintele
întemeietor al
antropologiei
britanice
moderne (alături
de Alfred
Reginald
Radcliffe-Brown).
Malinowski este
cel care a
configurat
metoda
observării
participative.
Prin 1914,
înainte de
izbucnirea
primului război
mondial, el a
plecat undeva în
Melanezia, iar
britanicii nu
i-au mai dat
voie să revină
în Europa și
i-au impus un
fel de domiciliu
forțat; întrucât
își făcuse
studii și în
Germania, care
era de cealaltă
parte a
baricadei față
de britanici,
aceștia, ca să
fie siguri că nu
va face spionaj,
l-au țintuit
acolo, departe.
Malinowski a
ținut un
Jurnal în sensul
strict al
cuvântului,
în care își
defula toate
neliniștile lui:
relațiile cu
băștinașii,
dorul față de
iubita lui
rămasă în Europa
etc. Acel jurnal
a fost publicat
după 50 de ani,
în 1967 (cu
titlul de mai
sus) și a
declanșat o
veritabilă modă.
Trebuie spus,
totuși, că
nevoia de jurnal
apăruse încă de
prin anii 1950,
ca un mod de
adaptare a
antropologului
plecat de
„acasă“ la
condițiile
cercetării
îndelungate a
„altor culturi“.
Dar apropo de
jurnal: citeam
cu niște ani în
urmă jurnalul
profesorului
Eugen Simion,
Timpul trăirii,
timpul
mărturisirii.
Jurnal parizian
- este foarte
interesant acolo
un aspect pe
care criticii
literari nu l-au
sesizat: timpul
filtrează
trăirile din
teren, sau
dintr-o anumită
experiență
intelectuală.
Ulterior, când
scrii jurnalul
îți clarifici
mai bine ideile.
Din acest punct
de vedere,
cartea domnului
academician
Eugen Simion
include, subtil,
o temă dezbătută
în antropologia
postmodernă:
statutul
ontologic al
unui text
memorialistic
(sau marcat în
vreun fel de
dimensiunea
temporalității)!...
Proverbul
ca instrument de
cercetare
Cătălin
Mosoia: Jurnalul este un
instrument de
adaptare pentru
antropologi.
Mi-ar plăcea să
vorbiți și
despre proverb,
ca instrument de
cercetare.
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Aici
ați atins o
coardă
sensibilă!
Proverbul este o
formă de
filosofie, o
formă de (ceea
ce am numit în
discuția
noastră)
genialitate
freatică. S-a
spus la un
moment dat
despre Nietzsche
sau despre
Cioran că
această formă de
discurs
filosofic în
aforisme
reprezintă o
formă de
decădere a
filosofiei - nu
aș zice așa
ceva! Aș spune
că, dimpotrivă,
este o
întoarcere la
forma originară
a filosofiei.
S-a spus că
forma originară
a filosofiei
este mitul sau
alegoria. Nu!
Forma originară
a filosofiei
este proverbul,
gândirea
populară,
gândirea
freatică.
Am scris la un
moment dat un
microeseu despre
filosofia
proverbelor, dar
e un proiect pe
care nu mi l-am
dus la capăt. Am
făcut și o
cercetare pe
tema aceasta,
iar apoi am
elaborat un
chestionar bazat
pe proverbe, pe
formule
paremiologice -
e un chestionar,
un fel de test
paremiologic,
prin care am
încercat să scot
în evidență
opțiunile
valorice ale
oamenilor, tipul
de
spiritualitate,
personalitatea,
am încercat să
sondez și
concepția lor
despre frumos,
despre bine. Am
înrămat acest
chestionar în
formule
paremiologice cu
sens contrar;
spre exemplu,
simplu vorbind:
„Ziua bună se
cunoaște de
dimineață“,
părerea altuia
este că: „Ziua
să o lauzi după
ce apune
soarele“; sau:
„Dracului nu-i
da nici un deget
că-ți ia mâna
toată“, altul
zice: „Fă-te
frate cu dracul
până treci
puntea“. Despre
frumos: „Nu-i
frumos ce e
frumos, e frumos
ce-mi place mie“
- până unde
merge această
relativizare?
Sau: cât de
întrepătrunsă
este proto-ideea
(sau, dacă vrem,
sentimentul) de
frumos cu
pragmaticul, cu
utilul? În
chestionar aveam
peste 30 de
enunțuri cu sens
contrar și îl
puneam pe om să
aleagă. Unii
oameni mi-au
comentat:
„Degeaba ceva e
frumos dacă nu
ține de foame,
de cald“, iar eu
le spuneam:
„Uite, am o
floare: ea nu
ține nici de
cald, nici de
foame“ - și urma,
uneori, replica
obstinată: „Da,
dar se ofilește
repede“.
Am aplicat
chestionarul în
niște sate din
Vrancea și am
scris un text pe
tema aceasta,
dar materialul
este neexploatat
până la capăt.
Vreau să spun,
totuși, că mulți
dintre ei, mai
ales oameni în
vârstă, începeau
să brodeze și
erau situații în
care pe seama
unui proverb îmi
spuneau o mică
snoavă, o
povestioară, sau
o variantă a
acelui proverb.
Cătălin
Mosoia: Îi
provoca!...
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Mi-a
rămas un fel de
nostalgie...
Capitolul acesta
nu l-am
încheiat, nu am
valorificat tot
materialul pe
care îl am.
Aplicam o sută
de chestionare
în fiecare sat.
Am fost în șase
sate din
Vrancea, în două
din Argeș și în
trei din Alba,
pe Valea
Arieșului.
Aproape că nu
mai contează
statistica în
sine, ci
răspunsurile
date, fiindcă
uneori
răspundeau cu
alte proverbe.
Cred că pot să
îmbogățesc
colecția
națională de
proverbe cu date
din aplicarea
acestui
chestionar! În
plus, am
transformat
proverbul
dintr-un obiect
de cercetare,
cum îl abordează
folcloriștii, în
instrument de
cercetare. Cred
că aici a fost
partea mea de
contribuție, de
inovație, știu
eu?!...
Piramida
ideală a
populației
Cătălin
Mosoia: Vorbind despre
inovații,
trebuie să
menționați și
metoda
dumneavoastră de
diagnosticare a
îmbătrânirii
demografice.
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Cred
că și în acest
caz se poate
recunoaște
formația mea
filosofică.
(Începusem să vă
spun despre
necesitatea
filosofiei.
Contactele mele
cu antropologii
străini m-au dus
la concluzia că
foarte puțini
dintre ei au
cultură
filosofică - am
avut chiar
surpriza să aud
de la un
cunoscut
antropolog:
„Știi..., nu mă
pricep la
filosofie....“)
Metoda de
diagnosticare a
izvorât dintr-o
nevoie a mea în
ipostaza de
cercetător. Am
făcut
microdemografie,
adică demografie
la scara unor
comunități
rurale; am
studiat
natalitatea,
mortalitatea,
viața de
familie,
structurile
familiale,
piramidele
demografice,
structura pe
vârstă a
populației.
Piramida
demografică
apare ca un
triunghi -
populația
tânără, începând
de la copii și
adulți, în
proiecție plană
este un
triunghi. Făceam
asta pe bază de
inventar al
populației, din
registrele
agricole de la
primărie; aveam
date despre
volumul
demografic al
unui sat pe
grupe de vârstă
și doream să
aflu gradul de
îmbătrânire -
există metode,
dar acelea sunt
dependente de
natalitate și
mortalitate,
care sunt niște
parametri
variabili. Cea
mai cunoscută
metodă o
constituie
modelul
populației
stabile: îți
închipui că
diferența dintre
natalitate și
mortalitate
rămâne constantă
într-un interval
de 50-100 de ani
și îți
construiești o
piramidă a
populației în
funcție de acest
aspect, de
constanta
respectivă; în
continuare,
compari
populația reală
cu ce ai
obținut; după
aceea schimbi
natalitatea și
mortalitatea, de
aici și
diferența dintre
ele, astfel că
obții o altă
piramidă; dar
asta înseamnă că
trebuie să fii
mereu dependent
de natalitate și
mortalitate.
Ei bine, în mine
a lucrat o
intuiție de tip
kantian. Kant a
plecat de la
varietatea
percepțiilor
umane. Omul are
tot felul de
percepții de la
obiectele și de
la universul din
jurul lui; ele
nu coincid de la
un om la altul,
de la un grup la
altul, iar Kant
a încercat să
găsească o
unitate a lor.
Și a găsit
această unitate
în eul
transcendental,
adică în eul
conștiinței: a
transfigurat
spațiul și
timpul în
categorii
apriorice ale
conștiinței.
Oarecum
asemănător,
mi-am zis și eu
că trebuie să mă
dispensez de
natalitate și de
mortalitate; și
mi-am închipuit
următoarele:
plec de la o
construcție
ideală și
presupun că o
populație ideală
în proiecție
plană arată ca
un triunghi
isoscel, în care
am același număr
de bărbați și de
femei, iar
micșorarea
volumului de
populație de la
o grupă
(„cohortă“) de
cinci ani la o
altă grupă de
cinci ani este
constantă. Prin
urmare,
construiesc un
triunghi
isoscel, îl
împart în două,
pornind de la
vârf la bază, de
o parte sunt
femeile, iar de
altă parte,
bărbații - care,
conform
premisei, sunt
în număr egal;
este adevărat
(dar amănuntul e
neglijabil),
datele arată o
mică variație:
într-o
populație, în
general, sunt
mai multe femei,
iar variația
aceasta cunoaște
și o anumită
nuanțare, adică
până pe la 48-50
de ani, până pe
la mijlocul
piramidei
respective - o
piramidă fiind
construită pe
100 de ani -,
sunt mai mulți
bărbați; după
aceea, în partea
a doua a
piramidei, în
partea „de sus“,
raportul se
schimbă: sunt un
pic mai multe
femei, iar pe
ansamblu, la
scară globală
(nu doar
românească), se
constată o mică
variație (de la
unu până la
două/trei,
maximum patru
procente) în
favoarea părții
feminine.
(Deschid o mică
paranteză și
spun că sunt și
populații
dezechilibrate
când intervine o
ciumă, o
foamete, sau un
război, dar
vorbim de modul
ideal.)
Așadar, am
construit acest
triunghi isoscel
și l-am împărțit
în categorii de
vârstă de 5 ani,
de la o cohortă
la alta.
Practic, fiecare
cohortă arată,
în plan
geometric,
precum un trapez
isoscel turtit,
iar în vârf am
un triunghi.
Acest triunghi
împarte exact
celelalte
trapeze de sub
el. Triunghiul
se referă la
populația între
96 și 100 de
ani, dar nu mă
interesează
vârsta aceasta,
ci triunghiul ca
atare. El divide
trapezele de sub
el cu o rată
crescândă în mod
constant (anume:
2). I-am dat și
o denumire:
„piramidion”, de
la piramidă (dar
și de la
piramidion, care
este partea de
sus a unui
obelisc). Acest
piramidion
împarte tot
triunghiul în
părți constante.
Apoi observ și
stabilesc. De
exemplu, iau
grupa de vârstă
de tineri de
până la 15 ani
și văd de câte
ori se cuprinde
triunghiul
respectiv în
formațiunea
aceea
corespunzătoare
categoriei de
tineri; pe urmă,
categoriei de
mijloc; pe urmă,
categoriei de
bătrâni.
Piramidionul e o
constantă (i-am
zis constanta G)
și are valoarea
numerică 0,0025:
este un etalon
cu care măsor
populația reală.
Am imaginat
această metodă
prin anii
1984-1985, în
timpul
cercetărilor
mele de teren
din Vrancea.
În 1991 s-a
desfășurat un
congres european
de demografie la
Paris. Eu nu
aveam pașaport,
dar au plecat
două colege ale
mele și le-am
dat comunicarea
mea în limba
franceză,
crezând că se va
publica în
documentele
congresului.
Când s-au
întors, mi-au
spus că lucrarea
s-a multiplicat
și s-a
distribuit. Am
trăit o emoție
ciudată. M-am
dus la Yolanda
Eminescu
(scoborâtoare
dintr-un frate
al poetului),
specialistă de
renume european
în dreptul
intelectual;
i-am povestit
cazul, iar ea
m-a sfătuit să
public lucrarea
în limba română.
„Aveți
prioritate în
orice limbă ați
publica-o“, mi-a
spus. Și-am
publicat studiul
în revista
Sociologie
Românească, în
1992.
Fapt
antropologic
Cătălin
Mosoia: Faptul
antropologic
este un fapt
social, dar un
fapt social este
un fapt
antropologic?
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Există un
continuum
sociocultural,
nu sunt
delimitări între
ele. În duhul
unui nobil
pan-antropologism
am să spun că,
în definitiv,
orice cunoaștere
- indiferent că
este în domeniul
fizicii, al
chimiei,
biologiei,
psihologiei,
sociologiei, sau
antropologiei -
are o deschidere
antroposcopică,
sau o funcție
antroposcopică,
adică se produce
în perspectiva
ființei umane.
Aceasta este
funcția oricărei
forme de
cunoaștere la
nivel
științific.
Cătălin
Mosoia: Atunci orice
fapt social este
un fapt
antropologic.
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Valorificarea
oricărei forme
de cunoaștere
trebuie să se
bucure de
validare
socială, de ceea
ce fenomenologii
numesc „test de
intersubiectivitate“,
dar în cercuri
strict
științifice -
adică dacă tu ai
ajuns la o idee,
la o viziune
despre un
obiect, sau la o
teorie, ea nu
are nici o
valoare dacă nu
întrunește și
acceptarea în
comunitatea
științifică de
profil. Deci,
orice fapt de
cunoaștere este
și un fapt
social,
antroposcopic,
adică se produce
din perspectiva
unei nevoi
umane, are o
finalitate umană
în ultimă
instanță.
Modéle
spirituale
Cătălin
Mosoia: „Boabe de
zăbavă“ este
unul dintre
textele
reprezentând
pagini din
jurnalul
dumneavoastră,
în care ați
citat nume
sonore de
personalități.
Care dintre
acestea
considerați că
v-au marcat în
evoluția
dumneavoastră
profesională?
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Pe
unii i-am
întâlnit direct,
pe alții nu mi-a
fost dat. În
tinerețea mea am
fost fascinat de
Simion
Mehedinți, care
era din Soveja,
din satul meu de
baștină. Am
scris despre el,
am material
pentru o carte -
texte de
exegeză. În
orice caz, mi
l-am luat ca
model în ceea ce
privește
preocupările lui
fundamentale,
când a plecat în
străinătate la
studiul
geografiei. Cu
recomandări de
la Alexandru
Odobescu și Titu
Maiorescu,
Simion Mehedinți
a studiat la
Paris, Berlin și
Leipzig,
frământat să
afle care sunt
obiectul,
metodele și
categoriile
geografiei ca
știință; în mod
similar, la
începutul
carierei mele,
m-am străduit
să-mi clarific
statutul
epistemologic al
antropologiei.
În Facultate am
întâlnit-o pe
Zoe
Dumitrescu-Bușulenga,
fapt menționat
anterior, cu
care nu m-am
revăzut mulți
ani, dar după
aceea mi-am dat
seama ce
benefică a fost
întâlnirea sa cu
noi, cu
studenții de la
Filosofie - ea
ținea cursuri de
istoria
literaturii
universale, dar
și de istoria
artelor și îmi
pare rău că
notițele mele de
la acele cursuri
au ars într-un
incendiu. Eu
și-acum cursul
de antropologia
artei pe care îl
susțin îl dedic
personalității
sale.
În cultura
română au
existat câteva
figuri ilustre
de cărturari
care puteau să
scrie despre
orice fără să
dea sentimentul
că sunt
diletanți. Mă
gândesc la Tudor
Vianu, Zoe
Dumitrescu-Bușulenga,
Edgar Papu - ei
puteau să scrie
despre
filosofie,
literatură,
muzică, arte
plastice,
teologie chiar.
Acesta a fost
tipul de
intelectual pe
care eu l-am
admirat. Aceasta
a fost aspirația
mea, pur și
simplu, trăită.
La Edgar Papu am
descoperit un
precept după
care eu m-am
condus tot
timpul, fără
să-l
conștientizez ca
atare, anume:
este imoral să
spui sau să
scrii
banalități. L-am
cunoscut și am
avut multe
întâlniri cu
Traian Herseni,
care venea din
școala
sociologică a
lui Dimitrie
Gusti; el a
crezut în mine
și m-a
încurajat. La
sfârșitul anilor
1970 l-am
cunoscut pe
Constantin Noica
- am scris
despre el, s-a
legat și o
corespondență
între noi (pe
care nu am
publicat-o
încă). În
ultimii ani l-am
cunoscut pe Dan
Hăulică (o
îmbinare între
erudiția lui
Vianu și
expresivitatea
lui Călinescu)
și am participat
la consacratele
Colocvii de la
Putna.
Cătălin
Mosoia: Constantin Noica
vă considera
„prieten“ (e
cuvântul său)...
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Chiar
și astăzi când
scriu ceva mă
gândesc ce ar
zice Noica
despre cele
izvodite de
mine. Unele
dintre paginile
în care
mărturisesc
că-mi place să
mă recunosc sunt
despre Noica
însuși, despre
Miorița, despre
istoria
poporului român
ca apocatastază
și despre
genialitatea
freatică asupra
căreia am glosat
mai înainte...
Cătălin
Mosoia: Ați
încercat, de
asemenea, să
așezați
filosofia
istoriei pe
cultul
strămoșilor, să
explicați geneza
conștiinței
naționale a
românilor prin
fenomenul
târgurilor de pe
Carpați, sau să
radiografiați
relația dintre
antropologie și
fenomenologie -
lucrări apărute
în publicații de
prestigiu din
străinătate...
Experiența
dumneavoastră
demonstrează că
aveți bucuria
ideilor,
îndrăgiți esența
lucrurilor și
totodată aveți
fascinația
întregului, a
lucrului total.
Ținând seama de
toate acestea,
care ar fi
perspectiva
dumneavoastră
asupra
domeniului
căruia v-ați
dedicat?
Prof. dr.
Gheorghiță
Geană: Îmi
imaginez un
templu al
antropologiei
unde, la
intrare, stă
scris: Nimic
din ceea ce este
omenesc nu-mi
este străin,
iar în urma
experienței
dobândite pe
parcurs,
frecventând
acest templu, la
ieșire, să se
poată citi:
Omul este
hărăzit să fie
măsura tuturor
lucrurilor.
Foto:
