Nr. 3; martie, Anul XXII (257)

Actualul număr se deschide cu alocuțiunea academicianului Eugen Simion intitulată "Cultura - un mod de a fi, un mod de a te situa în lume, un mod de supraviețuire" susținută în cadrul adunării generale a Academiei Române dedicată Zilei Culturii Naționale. În ciuda atâtor vorbe despre o condamnare la eșec a românilor, autorul nu crede, preferând să vadă, dincolo de o Românie a suprafețelor, ”a comediei politice”, una profundă, tăcută care a făcut și face istoria. Așa se face că ne despărțim de Eminescu pentru a ne întoarce la el ca la un ”model fondator”. În siajul acestei disocieri, Eugen Simion, reluând o afirmație ce se aude frecvent după care suntem o cultură a conflictelor, nu a dialogului, pledează pentru aceasta din urmă pentru că este aceea care ne definește ca fiind ceea ce suntem unici, irepetabili, amintindu-ne cu Rimbaud că ”Eu este Altul” într-o de recunoaștere și respect reciproc. Preluând o expresie a lui Eminescu după care ”nu poți fi drept dacă nu ești liber”, Eugen Simion apreciază că de la cultură învățăm că ”nu poți fi liber dacă nu ești drept”.

Am putea spune că o relație armonioasă între cele două dimensiuni ale unei vieți demne se poate regăsi în viața și activitatea academicianului Caius Iacob (1912-1992) omagiat în cadrul unei sesiuni dedicate centenarului nașterii sale. Grupajul se deschide cu studiul "Caius Iacob între matematică și mecanică", semnat de acad. Solomon Marcus, care îl situează semnificativ pe cel sărbătorit în tabloul științei românești și în culturii românești din perioada 1935-1992. Trecând prin amintirile acad. Nicolae Cristescu și ale prof. Ioan Cuculescu, membru corespondent al Academiei Române, cititorul poate afla contribuțiile marelui matematician Caius Iacob în domeniul analizei matematice din articolul semnat de Cabiria Andrian Cazacu, membru de onoare al Academiei Române, și Mircea Dimitrie Cazacu. Împărtășind o serie de gânduri despre personalitatea marelui matematician și profesor, Gabriela Marinoschi încheie că a fost ”o personalitate vastă, care a demonstrat permanent credința în cea ce făcea în știință, cercetare și la catedră, tenacitatea de a concretiza ideile în care credea, forța de a păstra unitatea membrilor familiei sale științifice - cea a mecanicienilor și cultul pentru cei care au construit anterior drumul științei. Nu în ultimul rând, a dovedit credința fermă în misiunea cărturarului în viața Cetății, aceea de angajare totală chiar cu prețul sacrificiilor personale. Prin toate acestea, Caius Iacob rămâne o dimensiune simbolică în cultura românească” Spre aceiași concluzie trimit și articolele ”Profesorul Cius Iacob, așa cum l-am cunoscut” de Mircea Sofonea și ”Amintiri despre profesorul și șeful de catedră Caius Iacob” de Nicolae Marcov.

La secțiunea ”Aniversări”, acad. Păun Ion Otiman scrie despre Mitropolitul Banatului ÎPS Nicolae Corneanu, membru de onoare al Academiei Române, la o jumătate de secol de arhipăstorie, care ”multă, multă lumină dumnezeiască a revărsat asupra noastră”. La aceiași secțiune, acad. Toma Dordea semnează un documentar despre academicianul Cornel Micloși, la 125 de ani de la naștere, despre care s-ar putea spune că ”fericit este poporul capabil să dea astfel de oameni”. Tot aici, acad. Marius Porumb dedică gânduri de binemeritată recunoaștere și recunoștință academicianului istoric de artă Virgil Vătășianu, o adevărată instituție, cum s-a spus, fiind deopotrivă un erudit și subtil istoric de artă și un Profesor ale cărui vocație și calități formatoare stăruie în amintirea foștilor discipoli și colaboratori.

Următoarele pagini sunt consacrate unor evenimente ale vieții academice. Mai întâi, lansarea volumului "Spațiul public. Gestionare și comunicare" de Vasile Stănescu, membru de onoare a Academiei Române, temă de o importanță majoră în societatea contemporană și nu mai puțin în societatea noastră. Alocuțiunea autorului poartă, inevitabil, amprenta unei anume îngrijorări pentru starea lumii actuale a societății noastre, dar mai presus de acestea stăruie convingerea că această stare nu poate fi rezolvată printr-o ”atitudine contemplativ - defensivă, ci numai prin angajare, asumare, participare și luptă”. De altfel, am putea spune că acestea sunt calitățile inteligenței umane care o fac să treacă peste toate încercările.

La împlinirea a 150 de ani de la constituirea și începerea activității Înaltei Curți de Casație, Mircea Duțu situează evenimentul, ca și înființarea Academiei Române, la temeiul României Moderne. Înalta Curte de Casație a făcut-o prin însușii rolul său de cel mai puternic element de unire între cele două principate, ”ca instituție de casare și aplicare unitară a legii”.

Mai variată ca tematică, secțiunea ”Preocupări contemporane” deschide cu însemnarea academicianului Alexandru Zub despre Dimensiunea ergoetică, adică ”munca rațională, motivată, ritmică”, una dintre temele istoriografiei din toate timpurile. De această dată, distinsul istoric o face, deopotrivă ca un crochiu teoretic armonios completat cu amintiri din propria copilărie dintr-un sat unde, ca în atâtea și atâtea ”perspectiva era mereu etică iar opisul tematic nesfârșit”. O lume în care, spunea Blaga, s-a născut veșnicia pentru că, învățau de mici copii ”Iar ca să trăiești în pace/ Nimic lumii să nu-i cei/ binele te-nvață a-l face/Ca albina mierea ei”. Născută acolo, veșnicia nu s-a retras din sat, doar că e nevoie de efort spre a o regăsi și a afla puterea de a merge nu atât mai departe, cât pe drumul cel bun. În cele din urmă, e o problemă de decizie și, spune un dicton contemporan: ”Spune-mi cum decizi ca să-ți spun cine ești”. Cum ”modul de manifestare al ființării în existență este decizia”, George Ștefan scrie despre Spațiul deciziei reluctante , pentru că ”există moduri de a decide a ființei și tipuri de decizie la care ființa este supusă”. Decizia reluctantă apare atunci când apare o notă de imposibilitate a separării unor concepte inseparabile ca adevăr și fals, bine și rău, în general valoare și . Se poate spune că avem de-a face cu partea ”rea” a complexității, care, să recunoaștem, suntem responsabili. Soluția este ”să decidem mai puțin reluctant asupra iraționalității, nonvalorilor și a relelor cu care am dotat mult prea prezenta lume a omului”. Schimbăm registru tematic și citim articolul despre Noțiunea de patrimoniu intangibil în lumina Convenției pentru salvgardarea patrimoniului cultural intangibil scris de Tamara Paica. Mai întâi, cititorul află că patrimoniu cultural imaterial cuprinde ”practicile, reprezentările, expresiile, cunoștințele, abilitățile împreună cu instrumente, obiecte, artefacte și spațiile culturale afectate acestora pe care grupurile și, în unele cazuri, le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului cultural”. Definiția ca depășește ca sferă folclorul prin extensie tinde, să fie după unii autori”mai mult decât ceva ce se întâmplă, decât ceva ce este”.

S-ar putea spune că în timpul nostru, știința nu ar mai avea nevoie de o pledoarie și totuși Sorin Comoroșan se angajează într-o Pledoarie pentru știință, ducând până într-acolo încât, parafrazând cunoscutele cuvinte ale lui A. Malraux după care, ”secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, afirmă ”Știința va fi religia mileniului, sau mileniu nu va fi deloc”.

În următoarele pagini ale revistei, Ioan Alexandru face binevenite Clarificări conceptuale privind anumiți termeni, noțiuni și concepte din domeniul dreptului și organizării statului a căror folosire neadecvată generează confuzii și scurtcircuitează comunicarea. În continuare, sunt puse în discuție termenii de regiune, regionalism, regiuni de dezvoltare, euro-regiuni legate de ideea rearondării teritoriului național atât de discutată în ultimul timp. Excursul teoretic duce, inevitabil, la concluzii fundamentate științific la nivelul expertizei în domeniu a autorului. Autorul ne convinge de realismul îndreptățit al celor care consideră că ”ordinea globală din secolul al XXI-lea ar trebui să se bazeze pe suveranitatea statelor care sunt singurii actori internaționali ce îmbină (cel puțin potențial) legitimitatea democratică și capacitatea de a impune aplicarea normelor de drept”.

Emilian Em. Dobrescu înfățișează Avatarurile strategiilor UE, mai precis strategia de la Lisabona și strategia pentru dezvoltare durabilă (SDD), ”Europa 2020”. Supuse sub lupa analizelor riguroase, cele două strategii aduc temerea cea mai importantă este ”extinderea crizei cauzată de statele periferice din zona euro”. Strategia 2020, întemeiată pe experiența și entuziasmul unor lideri a generat o serie de opinii și mai ales rezerve care presupun ”trecerea la un nou nivel de conducere și responsabilitate” Concluzia este, am spune, previzibilă: ”UE trebuie să aibă o singură strategie de dezvoltare, care să conțină principalele orientări de politici economice (inclusiv financiar bancare, social-politice și cultura-spirituale ale țărilor membre UE în ansamblul său). Este necesar ca cetățenii și instituțiile, abilitate și recunoscute prin lege, să adopte rapid și să aplice aceste politici, la a căror discuție publică și-au adus contribuția prin mecanismele democratice național, european și global.”

Ca de obicei, cei interesați vor găsi în Cronica vieții academice relatarea manifestărilor academice din această perioadă, iar în Apariții la Editura Academiei o selecție a celor mai recente lucrări publicate în această prestigioasă instituție.

 

copyright © Academia Română 2006

copyright © Academia Română 2006