Nr. 3; martie, Anul XXII (257)

Actualul număr se deschide cu alocuţiunea academicianului Eugen Simion intitulată "Cultura - un mod de a fi, un mod de a te situa în lume, un mod de supravieţuire" susţinută în cadrul adunării generale a Academiei Române dedicată Zilei Culturii Naţionale. În ciuda atâtor vorbe despre o condamnare la eşec a românilor, autorul nu crede, preferând să vadă, dincolo de o Românie a suprafeţelor, ”a comediei politice”, una profundă, tăcută care a făcut şi face istoria. Aşa se face că ne despărţim de Eminescu pentru a ne întoarce la el ca la un ”model fondator”. În siajul acestei disocieri, Eugen Simion, reluând o afirmaţie ce se aude frecvent după care suntem o cultură a conflictelor, nu a dialogului, pledează pentru aceasta din urmă pentru că este aceea care ne defineşte ca fiind ceea ce suntem unici, irepetabili, amintindu-ne cu Rimbaud că ”Eu este Altul” într-o de recunoaştere şi respect reciproc. Preluând o expresie a lui Eminescu după care ”nu poţi fi drept dacă nu eşti liber”, Eugen Simion apreciază că de la cultură învăţăm că ”nu poţi fi liber dacă nu eşti drept”.

Am putea spune că o relaţie armonioasă între cele două dimensiuni ale unei vieţi demne se poate regăsi în viaţa şi activitatea academicianului Caius Iacob (1912-1992) omagiat în cadrul unei sesiuni dedicate centenarului naşterii sale. Grupajul se deschide cu studiul "Caius Iacob între matematică şi mecanică", semnat de acad. Solomon Marcus, care îl situează semnificativ pe cel sărbătorit în tabloul ştiinţei româneşti şi în culturii româneşti din perioada 1935-1992. Trecând prin amintirile acad. Nicolae Cristescu şi ale prof. Ioan Cuculescu, membru corespondent al Academiei Române, cititorul poate afla contribuţiile marelui matematician Caius Iacob în domeniul analizei matematice din articolul semnat de Cabiria Andrian Cazacu, membru de onoare al Academiei Române, şi Mircea Dimitrie Cazacu. Împărtăşind o serie de gânduri despre personalitatea marelui matematician şi profesor, Gabriela Marinoschi încheie că a fost ”o personalitate vastă, care a demonstrat permanent credinţa în cea ce făcea în ştiinţă, cercetare şi la catedră, tenacitatea de a concretiza ideile în care credea, forţa de a păstra unitatea membrilor familiei sale ştiinţifice - cea a mecanicienilor şi cultul pentru cei care au construit anterior drumul ştiinţei. Nu în ultimul rând, a dovedit credinţa fermă în misiunea cărturarului în viaţa Cetăţii, aceea de angajare totală chiar cu preţul sacrificiilor personale. Prin toate acestea, Caius Iacob rămâne o dimensiune simbolică în cultura românească” Spre aceiaşi concluzie trimit şi articolele ”Profesorul Cius Iacob, aşa cum l-am cunoscut” de Mircea Sofonea şi ”Amintiri despre profesorul şi şeful de catedră Caius Iacob” de Nicolae Marcov.

La secţiunea ”Aniversări”, acad. Păun Ion Otiman scrie despre Mitropolitul Banatului ÎPS Nicolae Corneanu, membru de onoare al Academiei Române, la o jumătate de secol de arhipăstorie, care ”multă, multă lumină dumnezeiască a revărsat asupra noastră”. La aceiaşi secţiune, acad. Toma Dordea semnează un documentar despre academicianul Cornel Micloşi, la 125 de ani de la naştere, despre care s-ar putea spune că ”fericit este poporul capabil să dea astfel de oameni”. Tot aici, acad. Marius Porumb dedică gânduri de binemeritată recunoaştere şi recunoştinţă academicianului istoric de artă Virgil Vătăşianu, o adevărată instituţie, cum s-a spus, fiind deopotrivă un erudit şi subtil istoric de artă şi un Profesor ale cărui vocaţie şi calităţi formatoare stăruie în amintirea foştilor discipoli şi colaboratori.

Următoarele pagini sunt consacrate unor evenimente ale vieţii academice. Mai întâi, lansarea volumului "Spaţiul public. Gestionare şi comunicare" de Vasile Stănescu, membru de onoare a Academiei Române, temă de o importanţă majoră în societatea contemporană şi nu mai puţin în societatea noastră. Alocuţiunea autorului poartă, inevitabil, amprenta unei anume îngrijorări pentru starea lumii actuale a societăţii noastre, dar mai presus de acestea stăruie convingerea că această stare nu poate fi rezolvată printr-o ”atitudine contemplativ - defensivă, ci numai prin angajare, asumare, participare şi luptă”. De altfel, am putea spune că acestea sunt calităţile inteligenţei umane care o fac să treacă peste toate încercările.

La împlinirea a 150 de ani de la constituirea şi începerea activităţii Înaltei Curţi de Casaţie, Mircea Duţu situează evenimentul, ca şi înfiinţarea Academiei Române, la temeiul României Moderne. Înalta Curte de Casaţie a făcut-o prin însuşii rolul său de cel mai puternic element de unire între cele două principate, ”ca instituţie de casare şi aplicare unitară a legii”.

Mai variată ca tematică, secţiunea ”Preocupări contemporane” deschide cu însemnarea academicianului Alexandru Zub despre Dimensiunea ergoetică, adică ”munca raţională, motivată, ritmică”, una dintre temele istoriografiei din toate timpurile. De această dată, distinsul istoric o face, deopotrivă ca un crochiu teoretic armonios completat cu amintiri din propria copilărie dintr-un sat unde, ca în atâtea şi atâtea ”perspectiva era mereu etică iar opisul tematic nesfârşit”. O lume în care, spunea Blaga, s-a născut veşnicia pentru că, învăţau de mici copii ”Iar ca să trăieşti în pace/ Nimic lumii să nu-i cei/ binele te-nvaţă a-l face/Ca albina mierea ei”. Născută acolo, veşnicia nu s-a retras din sat, doar că e nevoie de efort spre a o regăsi şi a afla puterea de a merge nu atât mai departe, cât pe drumul cel bun. În cele din urmă, e o problemă de decizie şi, spune un dicton contemporan: ”Spune-mi cum decizi ca să-ţi spun cine eşti”. Cum ”modul de manifestare al fiinţării în existenţă este decizia”, George Ştefan scrie despre Spaţiul deciziei reluctante , pentru că ”există moduri de a decide a fiinţei şi tipuri de decizie la care fiinţa este supusă”. Decizia reluctantă apare atunci când apare o notă de imposibilitate a separării unor concepte inseparabile ca adevăr şi fals, bine şi rău, în general valoare şi . Se poate spune că avem de-a face cu partea ”rea” a complexităţii, care, să recunoaştem, suntem responsabili. Soluţia este ”să decidem mai puţin reluctant asupra iraţionalităţii, nonvalorilor şi a relelor cu care am dotat mult prea prezenta lume a omului”. Schimbăm registru tematic şi citim articolul despre Noţiunea de patrimoniu intangibil în lumina Convenţiei pentru salvgardarea patrimoniului cultural intangibil scris de Tamara Paica. Mai întâi, cititorul află că patrimoniu cultural imaterial cuprinde ”practicile, reprezentările, expresiile, cunoştinţele, abilităţile împreună cu instrumente, obiecte, artefacte şi spaţiile culturale afectate acestora pe care grupurile şi, în unele cazuri, le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului cultural”. Definiţia ca depăşeşte ca sferă folclorul prin extensie tinde, să fie după unii autori”mai mult decât ceva ce se întâmplă, decât ceva ce este”.

S-ar putea spune că în timpul nostru, ştiinţa nu ar mai avea nevoie de o pledoarie şi totuşi Sorin Comoroşan se angajează într-o Pledoarie pentru ştiinţă, ducând până într-acolo încât, parafrazând cunoscutele cuvinte ale lui A. Malraux după care, ”secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, afirmă ”Ştiinţa va fi religia mileniului, sau mileniu nu va fi deloc”.

În următoarele pagini ale revistei, Ioan Alexandru face binevenite Clarificări conceptuale privind anumiţi termeni, noţiuni şi concepte din domeniul dreptului şi organizării statului a căror folosire neadecvată generează confuzii şi scurtcircuitează comunicarea. În continuare, sunt puse în discuţie termenii de regiune, regionalism, regiuni de dezvoltare, euro-regiuni legate de ideea rearondării teritoriului naţional atât de discutată în ultimul timp. Excursul teoretic duce, inevitabil, la concluzii fundamentate ştiinţific la nivelul expertizei în domeniu a autorului. Autorul ne convinge de realismul îndreptăţit al celor care consideră că ”ordinea globală din secolul al XXI-lea ar trebui să se bazeze pe suveranitatea statelor care sunt singurii actori internaţionali ce îmbină (cel puţin potenţial) legitimitatea democratică şi capacitatea de a impune aplicarea normelor de drept”.

Emilian Em. Dobrescu înfăţişează Avatarurile strategiilor UE, mai precis strategia de la Lisabona şi strategia pentru dezvoltare durabilă (SDD), ”Europa 2020”. Supuse sub lupa analizelor riguroase, cele două strategii aduc temerea cea mai importantă este ”extinderea crizei cauzată de statele periferice din zona euro”. Strategia 2020, întemeiată pe experienţa şi entuziasmul unor lideri a generat o serie de opinii şi mai ales rezerve care presupun ”trecerea la un nou nivel de conducere şi responsabilitate” Concluzia este, am spune, previzibilă: ”UE trebuie să aibă o singură strategie de dezvoltare, care să conţină principalele orientări de politici economice (inclusiv financiar bancare, social-politice şi cultura-spirituale ale ţărilor membre UE în ansamblul său). Este necesar ca cetăţenii şi instituţiile, abilitate şi recunoscute prin lege, să adopte rapid şi să aplice aceste politici, la a căror discuţie publică şi-au adus contribuţia prin mecanismele democratice naţional, european şi global.”

Ca de obicei, cei interesaţi vor găsi în Cronica vieţii academice relatarea manifestărilor academice din această perioadă, iar în Apariţii la Editura Academiei o selecţie a celor mai recente lucrări publicate în această prestigioasă instituţie.