Academia Română, instituție fundamentală a națiunii române

---

Profesor universitar, cercetător și autor, istoricul Ioan Bolovan este membru corespondent al Academiei Române (din 2018), director al Institutului de Istorie „George Barițiu“ din Cluj-Napoca al Academiei Române, președinte al Comisiei mixte de istorie româno-maghiară și director al Centrului de Studiere a Populaţiei din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca (din 2016). Demografia istorică a fost tema principală a interviului pe care vi-l propun în continuare.

Cătălin Mosoia: Stimate domnule profesor Ioan Bolovan, ce anume v-a determinat să studiați istoria?

Ioan Bolovan: Lăsând la o parte teoria predestinării și căutând jaloanele concrete care mi-au îndreptat pașii spre știința Istorie, trebuie să spun că la început a fost dascălul Alexandru Cătuț din satul natal (Pâncota, județul Arad), un învățător remarcabil care și-a încheiat cariera didactică cu generația mea în anul 1973. Cred că el a descoperit în mine aplecarea spre istorie, oferindu-mi, la sfârșit de an, ca premiu – am luat premiul III în toți cei patru ani de școală primară – cărți adecvate, printre care: „Legende istorice“, de Dumitru Almaș; „Săgeata căpitanului Ion“, de Alexandru Mitru; „Gavroche“, de Victor Hugo. Acestea au fost cărțile cu care mi-am început biblioteca personală.

Vorbind despre dascălul meu cu respect și admirație, nu pot să nu fiu amărât văzând că proiectul noii legi a învățământului pune capăt existenței unei instituții mai mult decât onorabile și responsabile, aceea a preparandiilor/școlilor normale/liceelor pedagogice, care de mai bine de două secole au produs învățători și educatoare cu foarte bună calificare, comparativ cu ceea ce reprezintă în prezent absolvenții secțiilor de pedagogia învățământului primar și preșcolar din universități.

În gimnaziu, am avut parte de doi profesori de istorie dedicați, care mi-au insuflat dragostea față de istorie, în general, față de trecutul neamului, în special. Am participat datorită lor la concursurile de istorie organizate în școală, am citit foarte multe cărți de istorie (romane istorice, dar și lucrări cu caracter științific de popularizare) și tot ei m-au îndemnat să particip la excursiile organizate de școală. Am avut privilegiul prin aceste excursii de a-mi cunoaște de mic țara, cu monumentele ei istorice și frumusețile naturale care te încântă la tot pasul. Am acumulat amintiri deosebite și profunde pentru devenirea mea. Așa am cunoscut-o pe Veturia Goga la Ciucea, am pășit cu sfială în „Mecca“ noastră (Alba Iulia), am văzut minunea de la Voroneț și celelalte mănăstiri bucovinene sau muntene, mi-a plăcut să fiu fotografiat pe meterezele cetăților Neamț, Suceava sau Poienari, unde străjuiau pe vremuri oștenii lui Ștefan cel Mare sau ai lui Vlad Țepeș.

În liceu, am participat la fazele naționale ale olimpiadelor de istorie, unde i-am întâlnit și audiat cu fascinație pe unii dintre marii istorici români ai vremii – regretații academicieni Camil Mureșanu, Ștefan Pascu, Gheorghe Platon, Ștefan Ștefănescu, Pompiliu Teodor, Dionisie M. Pippidi și alții, care au consolidat în mine dragostea față de trecutul neamului românesc. În toamna anului 1978, când se sărbătoreau șase decenii de la Marea Unire, profesorul de istorie de la Liceul Pedagogic din Arad, domnul Mircea Popa, mi-a spus să scriu un articol despre Unirea de la Alba Iulia pentru revista „Tribuna elevilor“, revista liceului nostru. Astfel am ajuns să public primul meu articol, un text de istorie modernă. Desigur, a fost o compilație, cred onestă, din cărțile puse la dispoziție de domnul profesor Popa. Opțiunea pentru a urma la sfârșitul liceului cursurile unei facultăți de istorie s-a conturat tot mai mult pe parcursul anilor de liceu, iar alegerea în anul 1981 a universității clujene s-a impus de la sine, din motive pragmatice în primul rând, dată fiind și distanța mai redusă față de satul natal comparativ cu celelalte două centre universitare unde mai existau facultăți de profil: București și Iași.

Nu am regretat atunci și nu regret nici acum faptul că m-am format la Alma Mater Napocensis. În prima lună ca student în anul I la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca (în octombrie 1982), am mers la regretatul profesor universitar Nicolae Bocșan spunându-i că eu sunt din zona Aradului și îl rog să îmi indice un subiect de cercetare pentru teza de licență pe domeniul istorie modernă. De atunci am abordat diverse teme din domeniul istoriei moderne: istoria instituțiilor culturale românești din Transilvania, demografie istorică (istoria populației în secolele XIX-XX, istoria familiei), Revoluția de la 1848, Primul Război Mondial, istoria regimentelor de graniță din Imperiul Habsburgic, istoria mentalităților colective etc. Desigur, în ultimele decenii am privilegiat oarecum în cercetările efectuate temele referitoare la demografie istorică.

Cătălin Mosoia: Cum s-a dezvoltat interesul pentru demografia istorică?

Ioan Bolovan: La sfârșitul deceniului opt al secolului trecut eram profesor stagiar la o școală generală din județul Sălaj, fiind în căutare de noi provocări metodologice în cadrul istoriografiei. În acei ani, soția mea, care era studentă, și-a pregătit teza de licență (sub conducerea aceluiași minunat dascăl și savant, prof. univ. dr. Nicolae Bocșan) pe un subiect de demografie istorică, mai exact, despre familie și comportament demografic în lumea rurală românească din epoca modernă. Inevitabil, am început să citesc și eu din cărțile și studiile recomandate ei de coordonatorul științific, completate apoi de recomandările academicianului Ștefan Pascu, fost rector al universității și director al Institutului de Istorie, cel care a introdus la Cluj-Napoca, încă din deceniul șapte, noua știință a demografiei istorice. Am avut șansa să avem la biblioteca facultății celebra revistă Annales de Demographie Historique, iar profesorul Pascu ne-a împrumutat multe cărți în limbile franceză, italiană și engleză, fiindcă fusese timp de zece ani președintele Comisiei internaționale de demografie istorică, International Commission of Historical Demography, cu sediul la Geneva. Treptat, interesul meu științific s-a îndreptat spre acest domeniu nou și tentant în același timp, fiindcă oferea multiple posibilități de explorare a vieții celor mulți.

Revoluția din decembrie 1989 m-a găsit cochetând deja cu demografia istorică, iar atunci când am fost admis la doctorat, în toamna anului 1990, la profesorul Nicolae Bocșan, mi s-a propus spre studiu o teză despre populația rurală a Transilvaniei între Revoluția de la 1848 și Primul Război Mondial. Am acceptat bucuros, dar și puțin speriat, deoarece existau prea puține lucrări în România pe acea temă, neștiind atunci însă câte satisfacții profesionale îmi va aduce noua specializare. Între septembrie 1991 și martie 1992 am efectuat un stagiu la Universitatea „Kossuth Lajos“ din Debrecen, unde am urmat cursuri de limba maghiară și am început documentarea la teza de doctorat, ulterior am realizat câteva deplasări de documentare în arhivele de la Budapesta. Regretatul academician David Prodan m-a îndemnat, înainte de plecarea mea în Ungaria, să perseverez pe acest tărâm al demografiei istorice și să caut în arhive documente statistice inedite (el însuși fiind autorul unei cărți redutabile dedicate combaterii teoriei istoricilor maghiari care susțineau că românii au devenit majoritari în Transilvania numai în secolul XVIII, prin imigrarea din Țara Românească și Moldova). Cred că nu l-am dezamăgit fiindcă am copiat din arhivele budapestane numeroase documente referitoare la politica demografică a guvernelor maghiare (pe care ulterior le-am și publicat între-o carte), dar și primul recensământ efectuat în Transilvania după Revoluția de la 1848 (tradus și publicat în limba română câțiva ani mai târziu de către o echipă condusă de regretatul sociolog și demograf clujean, profesorul Traian Rotariu, echipă din care am făcut parte și eu). Apoi am beneficiat, în aprilie 1992, de un stagiu de specializare de trei săptămâni la School of Slavonic and East European Studies de la Londra și la Cambridge Group for The History of Population and Social Structure. Sigur, au urmat ulterior și alte deplasări de documentare și specializare în demografia istorică la centre universitare importante din Europa.

Recunoașterea muncii mele în domeniul demografiei istorice a venit în anul 2008, când am devenit membru al International Commission of Historical Demography, iar în anul următor am fost onorat de conducerea acestei instituții cu medalia Louis Henry. În anul 2010, la Congresul mondial de istorie de la Amsterdam am fost ales de către colegii din întreaga lume, membri ai acestei organizații profesionale, în funcția de vicepreședinte al International Commission of Historical Demography, iar la Congresul mondial de istorie de la Jinan din 2015 am fost ales președinte al acestei instituții, funcție pe care am deținut-o până în august 2022, când la Congresul mondial de istorie de la Poznan am devenit președinte de onoare al acesteia.

Specialiştii asociază naşterea demografiei istorice de publicarea, în anul 1956, de către Louis Henry şi Michel Fleury, a unei lucrări care introducea o metodă modernă, inedită, de cercetare şi valorificare a registrelor parohiale de stare civilă. Proiectând metoda reconstituirii familiei, L. Henry şi M. Fleury au revoluţionat domeniul care se ocupa de studierea populaţiei. Ei au încercat să evidenţieze, în cadrul unei comunităţi rurale, toate datele oferite de registrele bisericeşti, de la informațiile despre naşteri, căsătorii şi decese, la reconstituirea familiilor pe baza fişelor referitoare la părinţi şi copiii lor. Inovaţia metodologică permitea restituirea în întregime a vieţii biologice a familiei, o instituţie fundamentală a societăţii, ce a devenit un microlaborator de observaţie atât pentru istorici, cât şi pentru demografi.

Prin urmare, demografia istorică se defineşte mai puţin prin obiectul său (populaţiile din trecut), cât prin sursele sale (registrele parohiale) şi metodele preconizate (microanaliza longitudinală). O apreciere relativ recentă asupra importanţei metodei celor doi compara introducerea microscopului în biologie cu microanaliza longitudinală în demografie, oferind astfel noi teme de cercetare prin despuierea exhaustivă a registrelor parohiale de stare civilă. Perfecţionarea continuă a metodelor de lucru şi de investigare, diversificarea informaţiei, colaborarea interdisciplinară (în special, cu sociologia, antropologia, etnologia şi istoria medicinei, dar și cu alte discipline) au permis demografiei istorice să abordeze teme diverse şi să emită explicaţii pertinente unor aspecte situate în penumbră: familie şi piaţă matrimonială, rudenie, fertilitate, recăsătorie, atitudinile referitoare la sex şi sentimente, ilegitimitate, contracepţie, epidemii şi mortalitate etc. Toate acestea au asigurat demografiei istorice un loc distinct în peisajul ştiinţelor socio-umane.

În ultimele decenii, în marile centre din lume unde s-a dezvoltat demografia istorică au fost create mai multe baze de date care permit explorarea fenomenelor demografice la un alt nivel și oferă explicații mai nuanțate privind tranziția demografică și reducerea mortalității, dar și a fertilității, în ultimele două secole. Cele mai dezvoltate şi cuprinzătoare astfel de baze de date s-au realizat în spaţiul vestic-nord-european, în ţări cu o respectabilă tradiţie a înregistrării riguroase a informaţiilor despre populaţie: Anglia, Suedia, Olanda, Norvegia, Belgia și în SUA. Bazele de date existente sunt actualizate continuu şi complexitatea lor creşte în fiecare an.

Bază de date longitudinale
În primul rând, o bază de date longitudinale este „o masă interogabilă de date computerizate care furnizează informaţii despre indivizi de-a lungul unei perioade de timp”. Scopul unei astfel de baze de date este reconstituirea cât mai fidelă a cursului vieţii indivizilor, altfel spus, posibilitatea de a urmări indivizii de la naştere până la moarte, având informaţii cum ar fi vârsta la căsătorie, confesiunea, numărul copiilor născuţi, ocupaţia, locul naşterii, gradul de alfabetizare, reţeaua socială şi istoria migraţională. Cuprinzând astfel de informaţii, aceste baze de date reprezintă o resursă de bază pentru cercetarea unor aspecte din domeniul demografiei, sociologiei, epidemiologiei, dezvoltării socio-economice, geografiei sociale etc.

Prima bază de date a populației istorice a Transilvaniei
În anul 2013, în urma competiției de proiecte finanțate în cadrul EEA Grants, am câștigat un proiect al cărui scop a fost construirea primei baze de date a populației Transilvaniei. Historical Population Database of Transylvania (HPDT) , care acoperă, în mare, perioada 1850-1920, de la primul recensământ modern până la limita permisă de legea românească pentru cercetarea datelor cu caracter personal. Aceasta a fost realizată după cele mai recente principii metodologice propuse în domeniu şi este compatibilă cu ultimele versiuni ale Intermediate Data Structure (IDS), permiţând astfel racordarea sa la bazele de date similare deja existente în Europa şi America de Nord.

La nivel instituţional, proiectul a reprezentat o colaborare între Centrul de Studiere a Populaţiei din cadrul Universității „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca (CSP-UBB) şi Norwegian Historical Data Centre – Universitatea din Tromsø (NHDC-UT).

Prin construcţia HPDT am urmărit trei obiective de importanţă majoră pentru cercetările româneşti de istorie a populaţiei: (1) crearea unei baze de date care să permită efectuarea de analize mult mai ample şi mai complexe decât cele din prezent; (2) reconsiderarea rolului informaţiei istorice privind populaţia şi a perspectivelor socio-economice deschise de cunoaşterea în domeniu; (3) conectarea cercetărilor de populaţie din România la efortul actual de reconstrucţie a populaţiei Europei.

Precizez că baza noastră de date de la Cluj-Napoca s-a realizat înainte ca țări din vecinătate sau din Europa occidentală, cu o lungă tradiție în studiile demografice să fi construit ceva asemănător (Ungaria, Cehia, Polonia, Spania, Portugalia etc.).

Cătălin Mosoia: Cum v-ați întâlnit cu Academia Română?

Ioan Bolovan: Primele „întâlniri“ cu Academia Română au fost livrești, prin intermediul cărților. În toamna anului 1979 a sosit la Arad istoricul Vasile Netea, pentru a-și prezenta cartea recent apărută („Spre unitatea statală a poporului român. Legături politice și culturale, 1859-1918“, Editura științifică și enciclopedică, București, 1979). Profesorul meu de istorie de la liceu m-a îndemnat să particip la acest eveniment, ceea ce am și făcut, ocazie cu care am cumpărat cartea ce se lansa și am descoperit atunci un capitol interesant dedicat sprijinului acordat de Societatea Academică Română, devenită ulterior Academia Română, românilor din Transilvania, pentru a-și conserva identitatea etno-lingvistică în condițiile regimului dualist austro-ungar. Am rămas impresionat de paginile citite.

Apoi, după ce în prima lună de facultate, în toamna anului 1982, profesorul Nicolae Bocșan mi-a fixat titlul viitoarei lucrări de licență despre Asociația națională arădană pentru cultura poporului român (1863-1918), am intrat și în arhivele din Arad, pentru a-mi găsi documente inedite referitoare la subiectul primit. Așa am descoperit în arhiva Asociației arădane o sumedenie de lucruri interesante, respectiv faptul că Academia Română a întreținut relații de colaborare și cu modesta asociație culturală de la Arad (sigur că Academia Română a făcut donații mult mai consistente către ASTRA din Sibiu). Pe măsură ce mă adânceam în documentele de arhivă și am extins lecturile din bibliografia existentă la acea vreme, am realizat cât de important a fost sprijinul oferit de forul științific de la București conaționalilor din Imperiul Austro-Ungar. Lucrarea academicianului Dan Berindei („Cultura națională română modernă“, Editura Eminescu, București, 1986), apărută tocmai în faza în care mi-am definitivat lucrarea de licență, a însemnat un reper important în întărirea convingerii mele că realizarea statului național unitar român a fost, într-o mare măsură, și rezultatul existenței acestei instituții care, încă de la înființarea sa în 1866, s-a pus în slujba întregii națiuni române, indiferent de granițele politico-administrative în care se aflau românii până în anul 1918.

Prima mea „întâlnire“ fizică, materială, cu Academia Română a avut loc în primăvara anului 1991, când proaspăt doctorand fiind, am sosit pentru documentare la Biblioteca Academiei Române. Evident că am trecut pe lângă sediul Academiei, nu doar cu admirație, ci și cu un sentiment de emoție amestecat cu bucurie pentru că în clădirea pe lângă care treceam s-au perindat personalități exemplare ale culturii și științei românești, și, în plus, a fost locul în care s-au luat decizii importante privindu-i pe românii din teritoriile aflate sub dominație străină până la 1918.

Prima mea descindere în clădire s-a consumat însă trei ani mai târziu, în aprilie 1994, când am avut privilegiul de a rosti în Aula Academiei o conferință despre Sabin Manuilă, unul dintre cei mai mari demografi români și europeni ai secolului al XX-lea, cu ocazia organizării de către regretatul academician Vladimir Trebici a unei sesiuni festive prilejuite de centenarul nașterii celui care devenise, la numai 44 de ani, în 1938, membru corespondent al Academiei Române.

Cătălin Mosoia: Ce reprezintă Academia Română pentru dumneavoastră?

Ioan Bolovan: Pentru unii ar părea poate subiectiv faptul că vorbesc encomiastic despre Academia Română, însă este o certitudine, pentru mine ca istoric, că Academia Română reprezintă o instituție fundamentală a națiunii române, care de mai bine de un secol și jumătate a promovat atât excelența în cultură și știință, cât și idealul național.

Firește, până la Marea Unire o preocupare esențială în activitatea Academiei Române a constituit-o, dincolo de unificarea limbii, elaborarea de dicționare, enciclopedii, colecții de documente ș.a., sprijinirea românilor aflați sub dominație străină. Repet ceea am spus și mai devreme, înaltul for de la București s-a achitat cu succes și de această misiune de a consolida conștiința națională a acestor conaționali.

După 1918, Academia Română a devenit un loc de radiere a direcțiilor majore de evoluție a statului român în noul context favorabil al existenței României Mari, cu entuziasmul și doza de idealism ce a caracterizat societatea românească interbelică.

În ciuda regimurilor autoritare și dictatoriale ce s-au succedat după 1938 și până în 1989, Academia Română a continuat să își consolideze autoritatea de instituție supremă de consacrare științifică și culturală, o bună parte din elitele intelectuale ale vremii raportându-se în continuare la instituția de pe Calea Victoriei nr. 125 ca la un far generator de lumină și speranță. Pentru un tânăr aflat la începutul carierei, a însemnat enorm faptul că înainte de 1989 am avut șansa să-i am ca dascăli sau doar să-i întâlnesc și să-i ascult uneori la Cluj-Napoca pe academicienii David Prodan, Ștefan Pascu, Virgil Vătășianu.

Pentru mine, istoricul din prezent, Academia Română semnifică atât atingerea unei recunoașteri profesionale la cel mai înalt nivel, cât și o amplificare a responsabilităților mele. În toamna anului 2015, când academicianul Dan Berindei, la vremea respectivă președintele Secției de științe istorice și arheologie, mi-a cerut să-i trimit un CV și lista de lucrări pentru a-mi pregăti dosarul de candidatură cu care să mă pună în discuția Secției, am crezut că este un vis. Tocmai fusesem ales la Congresul mondial de istorie de la Jinan, în august 2015, președinte al International Commission of Historical Demography, și nici nu îndrăzneam să mă gândesc că ar mai putea veni pentru mine și o altă recunoaștere profesională. Din fericire, ea nu s-a lăsat așteptată prea mult și, în noiembrie 2018, am fost ales membru corespondent al Academiei Române. Sper doar că nu i-am dezamăgit și, mai ales, că nu-i voi dezamăgi pe colegii din Secție care m-au învestit cu încredere (unul dintre ei a plecat deja într-o lume mai bună).

Cătălin Mosoia: Cum vedeți Academia Română în viitor?

Ioan Bolovan: Faptul că la sondajele din ultimii ani Academia Română se bucură de o mare încredere în rândul populației țării este rezultatul misiunii îndeplinite de cel mai înalt for științific și cultural al României de-a lungul vremii. Contribuția generațiilor trecute, alături de implicarea actualei generații de membri ai Academiei, prin realizările lor științifice, poziționările publice etc. în problemele cu care se confruntă societatea românească reprezintă cea mai bună dovadă că instituția noastră are un loc privilegiat în statul român.

Cred cu tărie că viitorul va consolida și mai mult acest prestigiu dobândit în timp, iar Academia Română va rămâne nu doar un for de consacrare a valorilor științifice și culturale, ci va reprezenta și un reper într-o lume în care valorile sunt tot mai mult puse sub semnul întrebării de pseudovalori, de cei care și-au propus să demoleze un construct național solid. Mă bucură nespus programele inițiate de Academia Română în ultimii ani de a lansa un dialog constructiv cu tinerii ce manifestă dragoste de carte și au deja unele performanțe obținute la competiții din țară și străinătate. Acești tineri care sunt sprijiniți prin cele două programe cunoscute pot pune umărul la dezvoltarea Academiei Române în deceniile care vin, fiindcă din rândul lor se vor selecta viitorii academicieni, elitele care trebuie să asigure României locul pe care îl merită în areopagul internațional.

21 februarie 2023