Academia Română are competențe în toate domeniile cunoașterii

---

Fizician, cercetător și profesor respectat, academician Nicolae-Victor Zamfir este vicepreședinte al Academiei Române (din 2022). Coordonatorul Consiliului de Coordonare a Cercetării Științifice din cadrul Academiei Române (din 2022) și a fost președinte al Secției de științe fizice (2013-2022). Am avut ocazia de a discuta cu dânsul despre fizică, matematică, rolul imaginației în știință, precum și despre cercetare și rolul Academiei Române în peisajul științific românesc.

Cătălin Mosoia: Stimate domnule acad. Nicolae-Victor Zamfir, cum de ați devenit pasionat de fizică?

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Mi-a plăcut matematica și credeam că o să studiez matematica. S-a întâmplat însă că în cadrul Liceului nr. 1 „Andrei Șaguna“ din Brașov – astăzi, Colegiul Național „Andrei Șaguna“ – s-a înființat o clasă specială de fizică în care ne-am reunit toți elevii din liceele brașovene cu rezultate foarte bune la fizică. Aici am beneficiat de profesori excelenți atât la matematică, cât și la fizică. Plăcerea cu care audiam lecțiile de fizică, participarea și rezultatele obținute la concursurile școlare, entuziasmul și personalitatea profesorului de fizică Hermann Lang, pe care l-am avut și ca diriginte, m-au determinat să-mi doresc să studiez fizica. Dragostea pentru matematică a rămas, însă la fizică am reușit să iau premii, să merg la olimpiadele naționale și să fac parte din lotul României pentru Olimpiada internațională. Mi s-a oferit șansa să intru la facultate fără examen, iar la vremea respectivă examenul de admitere în învățământul superior era o problemă mare pentru un adolescent, astfel încât m-a luat valul. Am ajuns fizician luat de val!

Cătălin Mosoia: Matematica v-a ajutat la înțelegerea fizicii? Îmi aduc aminte de pe vremea când eram elev că profesorii de specialitate ne spuneau că fizica o ia întotdeauna înaintea matematicii.

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: În orice domeniu pe care ți-l alegi, fie știință, artă sau sport, pregătirea înseamnă antrenarea minții și punerea la punct a unui mod de a privi lucrurile. Matematica îți formează un tip de gândire, un mod de judecată. Nu poți să faci fizică fără matematică și nu mă refer la aparatul matematic necesar, ci vorbesc de modul de a gândi, modul de a aborda problemele. Spre deosebire de matematică, fizica are avantajul că tratează mediul înconjurător; matematica lucrează în abstract, însă te ajută să dezvolți conexiunile logice necesare unei cercetări științifice sau unei profesii într-un domeniu al științelor exacte.

Dorința de a cunoaște mediul înconjurător este ca o componentă genetică proprie ființei umane. Aceasta pentru că oamenii vor nu numai să vadă, ci și să înțeleagă și să transmită generațiilor următoare cunoștințele acumulate. Cred că fizica este una dintre științele cele mai importante din perspectiva explicării a ceea ce se întâmplă în mediul care ne înconjoară. Așa s-a ajuns la elaborarea unor legi universal valabile. Noi cercetăm aceste legi, le verificăm și, uneori, le infirmăm și atunci apar alte legi. Fizica este extrem de importantă pentru om, în general, și pentru cel care face știință, în particular.

Cătălin Mosoia: Fizica se referă la lucruri văzute, dar și nevăzute.

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Galileo, Copernic sau Newton au explicat ceea ce au văzut în jur. Apoi s-a ajuns la termodinamică, la electricitate, unde am împins cunoștințele dincolo de ceea ce se poate vedea la un moment dat; electronii nu prea îi vedem, ca să nu mai vorbesc de bosonul Higgs. În microcosmos, ordinul de mărime este al miliardelor de miliarde de ori în raport cu lumea care ne înconjoară; am trecut de la atom – care era numai o supoziție la greci, pentru că nu-l văzuseră – la constituenții atomului, pe care nu îi mai vedem și este nevoie de experimente ca să fie puși în evidență; acum am ajuns la bosonul Higgs, la particula lui Dumnezeu, despre care noi spunem că stă la baza tuturor lucrurilor – rămâne de văzut dacă nu cumva se vor descoperi și componente ale bosonului Higgs. În macrocosmos vedem cu ajutorul instrumentelor, a deducțiilor și a legilor fizicii pe care le-am stabilit; astfel, observăm Universul la o distanță de 14 miliarde de ani-lumină, iar această distanță este foarte greu de conceput!

Cătălin Mosoia: Ați făcut o trecere de la foarte mare la foarte mic. Legile care guvernează macrocosmosul sunt valabile și pentru microcosmos?

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Depinde unde se aplică legile. Mecanica newtoniană se aplică mediului înconjurător perceptibil cu simțurile noastre. În momentul când ajungem la viteze spre cea a luminii apare teoria relativității, care, la prima vedere, intră în contradicție cu mecanica clasică.

Există o poveste foarte frumoasă: principiul de incertitudine al lui Heisenbergⁱ . În urmă cu aproape o sută de ani, când Heisenberg a introdus principiul incertitudinii (1927), au fost discuții științifice și chiar filosofice de înaltă ținută intelectuală între marii savanți ai timpului – inclusiv în cadrul celebrelor conferințe Solvayⁱⁱ – pe tema determinării cu exactitate a poziției și a vitezei unui obiect; noi vedem un obiect, știm că stă pe loc, deci poziția și viteza se pot determina, spre deosebire de cazul când ne referim la particule elementare, deci de mase foarte mici.

Exemplific rapid cu experimentul imaginat de Erwin Schrödinger: dacă în locul pisicii lui Schrödinger avem o particulă, pentru ca să vedem unde este această particulă trebuie să intervenim cu lumină, lumina are fotoni, iar fotonii perturbă mișcarea particulei; cu alte cuvinte, vom observa altă poziție decât cea inițială.

Alt exemplu: greutatea este masa obiectului înmulțită cu accelerația gravitațională, dar forța de atracție gravitațională a lui Newton este mai complicată – noi am redus-o la o constantă, la acel g, dar care depinde de distanță. Prin urmare, legile se aplică în toate dimensiunile, însă trebuie să știi care sunt limitele exprimării matematice.

Cătălin Mosoia: Imaginația are un rol esențial în fizică și cercetarea științifică.

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Cred că în toate științele. Asta este meseria de cercetător științific: te bazezi pe cunoștințe și faci ipoteze − nu poți să-ți folosești imaginația la întâmplare, trebuie să gândești.

Precizez diferența între cercetare și inovare. În cazul inovării trebuie să ai intuiție și, pur și simplu, noroc. Se pare că inventatorul valizei cu rotile a fost o doamnă din America, sătulă să tot care valiza și care s-a gândit să pună niște rotile; în această situație este vorba de inspirație și nu de cunoștințe. Nu întotdeauna este valabilă, dar uneori se combină. De exemplu, toată informația este transmisă acum prin fibră optică. Un cercetător american s-a gândit ani de zile să creeze un mediu care să transmită informația și a încercat toate materialele posibile, inclusiv sticla și ceramica − nu ai cum să folosești un fir de sticlă pentru că se rupe; până la urmă a ajuns la așa-numita, acum, fibră optică, pentru care ulterior i s-a acordat premiul Nobel pentru fizică (2009). Nu este sticlă, ci fibră optică, altfel spus pe baza opticii se transmite informația − în această situație a fost vorba și de imaginație, și de inovație și de cercetare.

Cătălin Mosoia: Pe lângă toate acestea, cercetarea presupune și fonduri special alocate.

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Mai ales în ziua de astăzi, când cercetarea științifică este atât de specializată și diversificată. Curiozitatea umană se manifestă în extrem de multe direcții, iar numărul cercetătorilor și al domeniilor de cercetare s-a mărit foarte mult. Există o competiție acerbă de finanțare astfel încât, oricât de bogat ar fi, un guvern nu poate să aloce fonduri pentru toate solicitările; de aceea s-a dezvoltat o birocrație în acest sens și lucrurile s-au complicat.

Și pentru că ați amintit de finanțare, în această chestiune intervine politicul, care trebuie să aibă o strategie, un plan de acțiune. O cercetare are o strategie. Comisia Europeană are o strategie pentru că finanțează în plus față de finanțările naționale. Vă dau un exemplu: în fizica nucleară, am făcut o socoteală acum câțiva ani, finanțarea la nivel european era 10% din suma totală a finanțărilor naționale. Prin urmare, grosul sumelor pentru cercetare provine din finanțarea națională, fiecare țară hotărăște în ce domenii investește – sigur, aceste decizii la nivel național se iau ținând cont de experiență, de politica de viitor, de științele moderne.

De aceea, cred că trebuie făcut în așa fel încât modul de finanțare națională să nu copieze modul de finanțare europeană, care vine ca un bonus. Apoi, un politician trebuie să aibă consilieri de specialitate, adică trebuie să se înconjoare de oameni care să priceapă – sigur, decizia îi aparține în final, dar trebuie să asculte opiniile celor care știu despre ce este vorba.

Cătălin Mosoia: Ați vorbit de cercetare, dezvoltare și inovare și gândul s-a îndreptat imediat la cercetarea fundamentală și aplicativă. Există vreo preferință pentru una dintre acestea la nivel național, european, global?

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Cercetarea este finanțată de guverne și companii. Companiile își finanțează propriile cercetări în funcție de specificul fiecăreia. La nivel guvernamental, decizia de finanțare se ia în funcție de direcția în care tinde să se îndrepte țara și cât de mult se dorește prezența în circuitul mondial de valori. Guvernele, din dorința de a recupera din aceste investiții, pistonează foarte mult pe cercetarea aplicativă.

Diferența între cercetarea fundamentală și aplicativă este folosită de multe ori forțat, pentru că cercetarea științifică este una singură. La începutul anilor 1940-1950 s-au derulat cercetări asupra corpului solid. În urma acestor investigații științifice cercetătorii au descoperit modul în care să transmită impulsurile electrice în materiale diferite de cele știute, metale și neconducătoare – este vorba de semiconductori și pentru această descoperire s-a acordat și premiul Nobel (1956). Când au făcut descoperirile în fizică, Bardeen, Cooper și Schrieffer au publicat articole științifice, iar în scurt timp rezultatele au fost preluate de industrie și s-au dezvoltat semiconductorii, pe urmă cipurile și am ajuns unde suntem astăzi.

Un alt exemplu frumos se referă la James Clark Maxwell, savant și teoretician scoțian, care a formulat ecuațiile majore ale teoriei electromagnetismului. Sunt legi destul de complicate pentru un student de la Politehnică sau de la fizică. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, un student a întrebat la ce servesc aceste ecuații și răspunsul profesorului a fost „Nu cred că vor folosi vreodată la ceva!“. După câțiva ani de zile s-a inventat radioul. În zilele noastre, fără teoriile și ecuațiile lui Maxwell, nu am fi putut avea nici legături de tip wireless, nici televizor, nici radio, nici telefon ori comunicații spațiale. Cu alte cuvinte, domeniul de aplicabilitate este vast, deși la început a fost vorba de cercetare pur fundamentală.

Revenind în prezent, nu știu la ce servește bosonul Higgs. Dar nu se știe ce aplicabilitate vor găsi generațiile următoare. O descoperire aduce altă descoperire și la un moment dat se leagă. Cine își imagina quantum computing, calculatorul cuantic, în anii 1950, când s-au inventat calculatoarele. Noi, generația noastră, nici vorbă să ne gândim, în urmă cu 10-20 de ani, că pot să existe altceva decât biții 0 și 1, însă acum vorbim de informație cuantică.

Opinii despre cercetarea fundamentală și aplicativă trebuie să aibă cei din branșă, nu cei care sunt din afară și se intitulează manageri ai cercetării. Ca să ajungi manager al cercetării trebuie să fi fost, întâi de toate, cercetător. Așa cum nu poți să ajungi șef de prăvălie dacă nu ai fost băiat de prăvălie. Așa că aceia care pretind că gestionează cercetarea trebuie să-și facă ucenicia, la fel ca în orice meserie.

Cătălin Mosoia: Ce puteți spune despre rezultatele cercetării?

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Cercetările nu trebuie neapărat să ducă la o tehnologie, cultura științifică este mult mai vastă. Academia Română a organizat recent un simpozion științific dedicat lui Gheorghe-Munteanu Murgociⁱⁱⁱ , membru corespondent al Academiei Române; cu această ocazie, am aflat că Murgoci, de profesie geolog, a realizat și un studiu asupra populației din diferite zone, iar cel referitor la populația din Basarabia a servit delegației României la Conferința de Pace de la Paris (1919), când a argumentat că Basarabia trebuie să fie în România. Deci, o cercetare care era pur fundamentală, să zicem, a servit unor scopuri practice. Cu alte cuvinte, nu știi niciodată de unde sare iepurele.

Academia Română promovează recunoașterea personalităților științifice și organizăm permanent simpozioane în care se rememorează operele marilor noștri înaintași. La începutul secolului trecut, în anii 1920-1930, mulți tineri intelectuali români au fost sprijiniți financiar să studieze la universități din Vest; după ce și-au luat doctorate cu mari oameni de știință au revenit în țară și au pus în practică ceea ce au învățat. Lucrul a fost posibil și grație reformelor făcute de miniștrii învățământului, începând cu Spiru Haret, care a acordat un statut dascălului, la țară, și profesorului universitar, la marile universități. Așa s-au pus bazele școlilor românești în diferite domenii, astfel încât avem școli românești puternice în multe ramuri ale științei. Datoria noastră este să continuăm ce au făcut înaintașii noștri și să oferim celor care se întorc măcar ceea ce am primit și noi. În acest context, Academia Română promovează rememorarea contribuției acestor mari fondatori ai științei românești, care fac parte din patrimoniul nostru cultural.

Cătălin Mosoia: Ați vorbit despre tineri care s-au dus la studii, au revenit în țară și au lucrat în domeniul în care s-au specializat. Au pus umărul la dezvoltarea unor adevărate școli, ulterior recunoscute la nivel internațional, fie că e vorba de fizică, de chimie sau de matematică. Dumneavoastră ați avut un astfel de parcurs – ați plecat și ați lucrat în străinătate, apoi v-ați întors și puneți în practică cunoștințele acumulate. Ce se poate spune despre cele două contexte cu care ați intrat în contact, cel străin și cel românesc, care sunt diferențele în ceea ce privește derularea unor proiecte de cercetare?

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Am plecat din țară în februarie 1990 din dorința de a merge să-mi încerc puterile. Să știți că cercetătorii sunt precum soldații lui Napoleon, numai că în rucsac nu au bastonul de mareșal, ci diploma de premiu Nobel. Altfel spus, fiecare se visează mare descoperitor. Și ca să vezi dacă este așa trebuie să-ți încerci norocul și puterile. Am avut ocazia să merg în cele mai mari laboratoare de fizică nucleară ale lumii și am constatat că tot ce știam învățasem deja aici. A fost o școală extraordinară! Aș putea spune că am fost a treia generație de fizicieni nucleariști în care școala și-a dovedit trăinicia și am constatat că, peste tot unde mă duceam, ce știam era egalul a ceea ce știau ceilalți. Sigur, în anii 1990, era o diferență foarte mare între dotarea laboratoarelor din România și cele din Vest; acum, diferența s-a mai diminuat.

Din păcate, România suferă din cauza fenomenului numit fuga creierelor: ne pleacă tinerii, sunt vânați de către marile universități pentru că știu că școala românească încă produce studenți capabili. Pe de o parte, este foarte bine că se duc la mari universități și cunosc alte contexte culturale, intră în conexiuni cu alte grupuri, iar unii dintre acești tineri reușesc să rămână în circuitul academic. Pe de altă parte, mulți dintre tinerii care nu rămân în mediul academic, și mă refer la fizicieni și matematicieni, în loc să se întoarcă în țară aleg să devină birocrați la bănci, pentru că le este teamă să se întoarcă în țară, le e frică de lipsa de stabilitate. Un tânăr care se află la începutul carierei se gândește la toate aspectele legate de întreținerea familiei și la viitorul copiilor. Dacă nu ai stabilitate financiară, nu vii! La noi, se manifestă lipsa de predictibilitate încât nu se știe dacă la anul mai sunt fonduri. Nu e vorba de competiție, nu le e frică de asta, dar dacă nu ai la ce să competiționezi, ce faci? Atunci nu se întorc, România pierde și, în curând, nu vom mai avea profesori care să predea. De aceea este nevoie de o strategie în educație.

Vă ofer un exemplu din mediul nuclear: am avut programul național nuclear pus la punct de la A la Z, de la minele de uraniu până la fabricarea combustibilului; astfel, România, prin forțe proprii, a reușit să ia licențe de construcție a centralelor nuclearo-electrice. Din păcate, această expertiză se pierde. În urmă cu patru-cinci decenii una dintre cele mai disputate facultăți era energetica nucleară de la Politehnică, însă acum nu mai știu câți tineri se îndreaptă spre energetică nucleară. O țară trebuie să-și facă o politică în domeniul resurselor umane nu numai la nivel primar, preuniversitar și universitar, ci și la nivelul următor, ce facem ulterior cu specialiștii care s-au format.

Cătălin Mosoia: Am sentimentul că fiecare dintre noi vede acest lucru ca pe un proces normal, în etape.

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Sunt strategii naționale. Academia Română dorește să fie consultată. Toată conducerea Academiei vrea să fie implicată în a luarea deciziilor. Am revitalizat Consiliul de Coordonare a Cercetării Științifice din cadrul Academiei Române astfel încât să ne implicăm și în strategii științifice. Academia Română și-a afirmat întotdeauna punctul de vedere cu privire la problemele critice ale societății. Foarte important, în Academia Română există specializare în toate domeniile cunoașterii și, după părerea mea, nu este folosită în suficientă măsură de către cei care guvernează țara. Pot să ne exploateze mai mult. Este datoria lor să ne consulte și este datoria noastră să răspundem solicitărilor.

Cătălin Mosoia: Care este prima dumneavoastră amintire legată de Academia Română?

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Am avut ocazia să cunosc membrii Academiei Române, care, în anii 1970-1980, mi-au fost profesori și sfătuitori. Am revenit în țară, în octombrie 2004, când mi s-a propus să particip la concursul pentru ocuparea funcției de director general al institutului unde învățasem, de unde proveneam; așa cum am spus, aproape tot ce știam învățasem aici, iubeam acest loc. Ajunsesem la o vârstă la care m-am lămurit ce aș putea să fac în cercetare și mi-am zis că mă pot îndrepta spre conducerea locului unde am învățat − trebuie să dai înapoi ceva, nu poți numai să primești toată viața. Colegii mei m-au propus imediat membru al Academiei Române, apoi am devenit șeful Secției de fizică, o tranziție lină, dar destul de rapidă.

Cătălin Mosoia: În 2006 ați fost ales membru corespondent al Academiei Române. Titularizarea s-a produs în 2015, iar în 2022 ați devenit vicepreședinte al Academiei Române.

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Colegii au insistat, ei m-au propus; le-am mărturisit că nu știu care sunt șansele, dar am participat la alegeri în mai 2022. Am fost unul dintre cei aleși de colegi.

Cătălin Mosoia: Vorbiți foarte frumos despre studenți, în special despre cei care sunt pasionați de domeniul lor, cu precădere de fizica nucleară. Cum credeți că ar putea să se apropie Academia Română de tineri?

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Este esențial pentru un cercetător să fie împreună cu tinerii. Cercetarea științifică nu are un manual; nu se învață la un curs, după care dai un test grilă și, după ce l-ai luat, ai devenit cercetător. Meseria de cercetător se învață la locul de muncă. Este o datorie, dar și plăcere. Pentru mine a fost o plăcere deosebită să lucrez cu cei tineri, cu mințile încă neformate. Am avut studenți foarte buni și în SUA; îmi aduc aminte de un student strălucit de la Yale University căruia, la un moment dat, i-am spus că mă depășește și să mă ia mai încet. Era un tânăr deosebit, absolvise liceul într-un an, doctoratul îl luase de asemenea foarte repede – chiar și acum îmi trimite lucrările lui, ca să îmi spun părerea, pentru că are încredere în experiența pe care am acumulat-o în decursul anilor. Să lucrezi cu tinerii este extraordinar! Este una dintre cele mai frumoase activități pe care le presupune cercetarea științifică.

Cum să-i atragem pe tinerii care pleacă? Trebuie să le oferim stabilitate și să creăm un cadru competitiv cu cel din Vest și din țările dezvoltate. Nu neapărat la nivelul salariilor, pentru că oricine știe că un salariu în România nu poate să ajungă la nivelul unui salariu din SUA sau Germania. Dar nu nivelul salariului contează, ci stabilitatea lui. Asta consider eu și din discuțiile pe care le-am avut cu ei – le e frică să vină într-un loc unde nu se știe cum ești finanțat.

Cătălin Mosoia: Ce reprezintă Academia Română pentru dumneavoastră?

Acad. Nicolae-Victor Zamfir: Înainte de toate, m-am întors din SUA și Germania, unde am fost plecat 14 ani, pentru că iubeam locul unde am învățat, Institutul de fizică de la Măgurele. Generația noastră a fost educată cu un respect deosebit pentru cei care au pus bazele culturii și științei românești. Consider că Academia Română și-a păstrat statutul, indiferent de perioadele extrem de grele prin care a trecut: dictaturi, schimbări de regim, membri ai Academiei Române care au fost închiși în pușcării și nu au supraviețuit. Academia Română își menține seriozitatea cu care tratează atât societatea și cultura românească, cât și pe membrii ei, de altfel oameni de știință extraordinar de responsabili. Academia Română este unul dintre pilonii României.

26 septembrie 2022

Note

i  Werner Karl Heisenberg (1901-1976), laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (1932), a fost ales, în anul 1938, membru de onoare din străinătate (Germania) al Academiei Române.
ii Ernest Solvay, chimist și industriaș belgian (1838-1922), a inițiat o serie de conferințe științifice dedicate problemelor deschise importante din fizică și chimie; prima astfel de conferință a avut loc în anul 1911, la Bruxelles. Werner K. Heisenberg spunea despre aceste reuniuni științifice: „Congresele Solvay sunt un exemplu al modului în care conferințele bine planificate și bine organizate pot contribui la avansarea științei. http://www.solvayinstitutes.be/html/solvayconference.html
iii Gheorghe-Munteanu Murgoci (1872-1925), geolog, geograf și pedolog, membru corespondent al Academiei Române (1923) a fost, alături de academicienii Nicolae Iorga și Vasile Pârvan, unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din București al Academiei Române.