140 de ani de la înfiinţarea Senatului României 

Alexandru Ioan Cuza, promulga în 3/15 iulie 1964 „Statutul desvoltător al Convenţiei de la Paris” prin care se constituia Corpul Ponderator, întrunit în prima sa şedinţă în luna decembrie a aceluiaşi an. La 6 decembrie 1864, în Răspunsul la Mesajul Tronului se sublinia că „Senatul nu va pierde niciodată din vedere că misiunea sa cea mai importantă este aceea de a menţine echilibrul între puterile Statului, precum şi de a apăra, pentru a le întări, pactul fundamental şi libertăţile noastre publice.”

La cea de a 140-a aniversare, Academia Română şi Senatul României au organizat o sesiune omagială, prilej de rememorare a istoriei, de a  descifra din noianul evenimentelor, câte şi cum au fost,  pe cele generatoare de progres, ce dau puterea necesară împlinirii atât de fireştilor speranţe de demnitate. Cu deosebire au fost evocate momentele care reliefează rolul pe care această instituţie l-a avut şi îl are în modernizarea statului, democratizarea societăţii româneşti, pentru promovarea unei imagini reale a României între-o Europă Unită şi într-o lume care se globalizează. Au fost evocate mari personalităţi, rămase pentru de-a pururi modele de conştiinţă naţională, de fericită şi atât de rară îngemănare a vorbelor înaripate cu fapte ziditoare de istorie. Au fost prezentate lucrările „Istoria Senatului României” şi „Discursuri şi dezbateri parlamentare 1864-2004”, câteva exemplare fiind donate Academiei.  

În cadrul sesiunii  au fost înmânate medalia jubiliară „140 de ani de la înfiinţarea Senatului” şi cele două cărţi următoarelor personalităţi: acad. Dan Berindei, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, acad. Maya Simionescu, acad. Florin Filip, acad. Marius Iosifescu şi acad. Gheorghe Vlăduţescu, vicepreşedinţi ai Academiei Române, acad. Victor Voicu, secretar general al Academiei Române, dr. Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române şi prof. univ.  dr. Ioan Scurtu.

Sub necesarul semn al echilibrului 

În deschidere, acad. Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, a amintit că Academia a fost înfiinţată la doar câţiva ani după Senat şi că, de-a lungul timpului, cele două instituţii fundamentale au colaborat în temeiul respectului şi încrederii. Camera Superioară a Parlamentului a beneficiat de competenţa şi prestigiul unora dintre cei mai distinşi membrii ai Academiei Române, care au fost membrii sau  preşedinţi ai senatului, au participat la lucrări, au propus legi, pe care, uneori, au reuşit să le impună. Ei au fost: Nicolae Kretzulescu, Dimitrie Sturdza, Nicolae Gane,  Petre S. Aurelian,  Th. Rosetti,  Niculai Costăchescu,  Alexandru Lapedatu, Nicolae Iorga. P.S. Aurelian şi Alexandru Lapedatu au ocupat, pe timpul mandatului lor, concomitent funcţiile de preşedinte al Senatului şi al Academiei Române.

Au fost apoi  mari oameni politici membri ai Academiei: Ion C. Brătianu, Ion I. C Brătianu, Constantin C. Arion, Iuliu Maniu, Constantin C. Angeelescu, Gheorghe Tătărescu, Vespasian V. Pella,  Spiru Haret, patriarhii Miron Cristea şi Nicodim Munteanu ş.a.  În conformitate cu prevederile Constituţiei, începând din 1923, preşedinţii Academiei Române au fost senatori de drept: Iacob C. Negruzzi, Emil Racoviţă, Ioan Bianu, Ludovic Mrazec, Alexandru Lapedatu, Constantin Rădulescu Motru, Ion TH. Simionescu, Dimitrie Gusti şi Andrei Rădulescu.

Trecută în istorie, activitatea academicienilor-senatori a rămas ades reper şi să amintim doar, legile iniţiate de Spiru Haret şi Constantin c. Angelescu de aşezare pe baze solide a învăţământului românesc. În cursul dezbaterilor, academicienii-senatori au propus soluţii privind dezvoltarea unor ramuri ale economiei naţionale, a iniţiat şi susţinut măsuri pentru promovarea ştiinţei şi culturii sau şi-au argumentat imbatabil puncte de vedere în unele probleme grave ale politicii externe a României.

Buna colaborarea dintre cele două instituţii continuă şi azi, unele dintre cele mai recente documente apoptă fiind Legea privind retrocedarea pădurilor şi Legea recuperării bunurilor urbane, a clădirilor care au aparţinut Academiei. Felicitând membrii Senatului pentru activitatea pe care o desfăşoară, acad. Eugen Simion a reamintit că „ nu putem fi o naţiune puternică dacă nu suntem, înainte de orice, o naţiune culturală.”

Din mesajul transmis de Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului, citit de prof. dr. Gheorghe Buzatu, vicepreşedinte, reţinem „Senatul şi-a dovedit de-a lungul vremii responsabilitatea istorică faşă de interesul public. Pe plan intern, a asigurat, în fiecare epocă, legile necesare ordinii, stabilităţii, prosperităţii. Circumscrise acestei sfere, considerăm relevante conexiunile dintre primul Corp ponderator şi primul Corp Academic, Societatea Literară Română, denumirea dintâi a Academiei Române. După o prezentare  sintetică a activităţii din ultimii ani, în mesaj se arată că, răspunzând cerinţelor  vremii, „Senatul s-a modernizat şi a modernizat România, a consolidat dimensiunea constituţională, s-a dovedit flexibil, deschis înnoirilor, viabil, util şi rezistent în faţa vicisitudinilor.”

Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, membru de onoare al Academiei Române, a vorbit despre forul cel mai de seamă al modernităţii româneşti, al cărui principiu este şi cel Academiei Române de „a aduce echilibru şi o linie importantă în ştiinţă, în cultură, în toate domeniile de activitate.” Cu acest prilej, Prea Fericirea Sa Părintele Teoctist a amintit de construirea Catedralei Neamului, aprobată de Parlament „care este nu numai a Bisericii Ortodoxe Române, ci a întregului popor.”  Mai presus de toate discuţiile, trebuie să biruiască „credinţa neamului nostru, a unităţii lui, a drepturilor lui.”

În cuvântul său, de Mircea Ionescu Quintus, fost preşedinte al Senatului,  şi-a exprimat speranţa ca membrii viitorului Parlament îşi vor „îndeplini mai cu vrednicie îndatoririle, vor fi mai aproape de nevoile oamenilor, atât de multe şi îndreptăţite şi să spele o imagine nefavorabilă şi, uneori nedreaptă, în aşa fel încât poporul să fie sigur că îşi are în Parlamentul României reprezentanţi adevăraţi, interesaţi să îndeplinească legitimele lor dorinţe şi năzuinţe.”

Principiul echilibrului tutelează ambele instituţii, făcând posibilă colaborarea în rezolvarea unor probleme fundamentale ale prezentului şi viitorului: în Senat, echilibrul( dorit mereu şi realizat în funcţie de împrejurări) dintre forţele politice; în Academie, echilibrul între diferite domenii ale ştiinţei şi culturii, între consacrare şi cercetare fundamentală. 

„Pe principii se fac revoluţii, pe afaceri, nu” 

Acad. Dan Berindei a înfăţişat o adevărată odisee a instituţiei senatului în Europa şi la noi, cu cei erau pentru înfiinţarea acesteia şi cei care se opuneau, pentru a ajunge la lovitura de stat din 2 mai 1864, când Al. I. Cuza a instituit Senatul României, după modelul bonapartist. Senatul era conceput ca o instituţie care voia să sprijine opera de reformă a domnitorului şi  membrii lui puteau fi numiţi sau aleşi de domnitor, după „poziţia pe care o aveau faţă de opera de reformă.” După înlăturarea lui Al. I. Cuza, Senatul a mai funcţionat până la încheierea misiunii, la 18 martie 1866. Constituţia a stabilit existenţa pe mai departe a sistemului bicameral, dar într-o formă nouă în ceea ce privea Senatul, după modelul Constituţiei Belgiei din 1831. În această nouă formă, Senatul a fiinţat peste o jumătate de veac, „Constituţia din 1923 accentuându-i caracterul democratic”. În timp, Senatul s-a „afirmat ca o instituţie tradiţională, care şi-a justificat pe deplin existenţa şi utilitatea.”

În continuare, dr. Florin Constantiniu, a pornit de la ideea de „corp ponderator” şi matur între cele două  orientări -  spiritul muntenesc, deschis înnoirilor, liberalist şi spiritul critic, moldovenesc, mai conservator. S-au confruntat, concepţii, idei, personalităţi şi din multele exemple a fost alesă poziţia lui Petre P. Carp, „pilduitoare pentru viaţa politică românească”, chiar dacă, dată fiind complexitatea vieţii politice, nu a fost înţeles nici de contemporani şi nici de urmaşi. De la el ne-au rămas aceste cuvinte emblematice: „pe principii se fac revoluţii, pe afaceri, nu”. După 1990, opinia publică începe să fie conştiinţa puterii ei şi ar trebui să aleagă  oamenii politici capabili să servească interesul naţional, care au de învăţat mult de la înaintaşi.

Da, istoria este necesară, este o carte vie şi desconsiderarea ei se întoarce, ca pedeapsă, împotriva celor care o ignoră. Cum se ştie, în Senat, ca organism reprezentativ al culturii româneşti, alături de cei aleşi, erau şi senatorii de drept, despre care a vorbit, pe larg, Ioan Scurtu.  Parlamentul ales în 1939 a fost dizolvat la 5 septembrie 1940, când Carol al II-lea a încredinţat puterea generalului Antonescu. După 1946, viaţa parlamentară şi-a reluat activitatea, însă cu o singură cameră - adunarea deputaţilor. După 1990, Senatul a reapărut pe scena noastră politică, dar fără senatori de drept. Cât de pozitivă sau nu a fost această categorie privilegiată de senatori? Documentele arată că „majoritatea covârşitoare a senatorilor, „cea mai consistentă elită politică”, a oferit acestei instituţii nu numai prestigiul propriei lor personalităţi, ci şi abordări profesioniste şi de înaltă ţinută intelectuală...Instituţii reprezentative - cum sunt Biserica, Justiţia, Armata, Academia Română, Universităţile - au putut să-şi exprime direct punctele de vedere şi să vină cu soluţii adecvate.”

Abordând tema „Senatul şi idealul unităţii tuturor Românilor”, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, extinzând-o la ambele camere, a prezentat pe larg la trei episoade. Dar, mai întâi o precizare esenţială: „în perioada în care a funcţionat sistemul bicameral (1864-1940 şi 1990-2004), toate problemele fundamentale ale României au fost dezbătute şi multe şi-au aflat soluţionarea în Parlamentul de la Bucureşti.” Revenind, primul episod a fost cel din decembrie 1916, când Moldova a ajuns să „poarte stindardul luptei întregului popor pentru eliberarea şi refacerea ţării, devenind nu numai centru al rezistenţei româneşti”. Al doilea, după 1 decembrie 1918, când trebuia ca „România mare să devină şi România Nouă, un stat al tuturor cetăţenilor, liberi şi egali în faţa legilor. A urmat anul 1940, când „acţiunea brutală a Moscovei a inaugurat procesul prăbuşirii  României Mari.” Atunci, Nicolae Iorga, acest „apostol al neamului românesc” a înaintat un Protest, în care se spune că „nu pot admite ca în orice formă legală să se dea recunoaştere legală în numele statului şi poporului român la ceea ce nu este decât o uzurpaţie determinată de confuzia de noţiuni, fireşte trecătoare, a unei epoci de criză fără pereche.” Este doar unul dintre multele exemple care au fost analizate cu nuanţări de natură să contribuie la înţelegerea unei atitudini politice pilduitoare.