|
|
|
175 DE ANI DE PRESĂ ROMÂNEASCĂ
|
 |
De veghe în orizontul vremurilor
La 8/20 aprilie 1829 apărea, la București,
Curierul românesc, primul ziar românesc scos de Ion Heliade Rădulescu, cel care a fost membru fondator (din iunie 1867) și apoi președinte (august 1867-august 1870) al Societății Academice Române.
Ilustrul cărturar propunea un adevărat program de educație civică cu scopul de a arăta „cât este de destoinic duhul românesc când ar fi lucrat și bine pregătit”.
|
Într-un autentic spirit iluminist, în mai multe articole, Heliade arăta că „scopul unei educațiuni sănătoase trebuie să fie fericirea”, obiectul ei urmând a fi „a se ocupa de păstrarea, îndestularea și desăvârșirea trupului, a duhului și a inimii”, cu precizarea că „spre păstrarea... trupului sau materiei omului sunt meșteșugurile, spre îndestularea și desăvârșirea duhului...științele,...spre desăvârșirea inimii este morala”.
Începuturile presei din țara noastră au fost evocate, la trecerea a 175 de ani de la apariția primelor publicații românești, în cadrul simpozionului cu tema
„Direcții de evoluție a presei românești în etapele istoriei naționale. Funcția culturală a presei de-a lungul
timpului”, desfășurat în ziua de 15 aprilie în amfiteatrul Bibliotecii Academiei Române care poartă numele lui Ion Heliade Rădulescu.
|
|
|
|
Spiritul iluminist și conștiința națională
|
|
Descifrând semnificațiile acestei aniversări, acad. Gheorghe Vlăduțescu, vicepreședinte al Academiei Române, a reliefat că Academia, de la apariția ei, a încurajat și sprijinit cultura românească, deschisă spre cultura lumii. Rememorarea istoriei presei noastre are darul să ne îndemne la reflecții asupra fenomenului mediatic, ale cărui origini sunt foarte îndepărtate, și cei 175 de ani sunt de mare importanță pentru ceea ce au însemnă ziarele în istoria noastră. Aniversarea are și o valoare simbolică deoarece acoperă cele trei mari provincii românești
- Curierul românesc a lui Ion Heliade Rădulescu, în Muntenia, Albina românească a lui Gheorghe Asachi în Moldova și Gazeta de Transilvania, ctitorită de Gh. Bariț, și el președinte al Academiei Române. Ion Heliade Rădulescu scria chiar că „nu împroprietărirea, ci instrucția, cartea, poate da minte sănătoasă săteanului, conștiința de sine și cunoștința mai clară de oameni și de fapte”. La 1 iunie 1829, Albina românească, condusă de Gh. Asachi, își propunea să fie o „oglindă în care să se reflecte interesantele întâmplări ale timpului, vorbele străluciților bărbați și faptele folositoare”. În martie 1838, Gazeta de Transilvania a lui Gh. Bariț avea rostul de a „împărtăși ideile la toate clasele de oameni, prin cărți, prin literatură și scrierile periodice”, recunoscând funcția de avangardă a presei în societate. Rostul acestui moment aniversar nu ar trebui să fie simpla rememorare, cât mai degrabă „să refuncționalizeze și revivifice trecutul, astfel încât să fie coparticipant la prezent”.
Într-o amplă analiză a presei românești din Transilvania până la 1918, acad.
Camil Mureșanu i-a situat începuturile în secolul al XVIII-lea, „secolul luminilor”, când elita intelectuală românească s-a angajat în procesul de emancipare națională, dar au trecut ani până când, la Brașov, în 1938, G. Bariț a fondat ziarul politic Gazeta de Transilvania și cel literar Foaie pentru minte, inimă și literatură. În primul număr al Gazetei se putea citi: „Renașterea unei nații pe o cale mai ușoară și mai scurtă nu este altfel cu putință decât prin însăși lucrarea și îmbogățirea limbii și a literaturii sale, prin lățirea științelor și a cunoștințelor, împrăștierea ideilor la toate plasele de oameni”. Fidel acestui crez iluminist, Gh. Bariț „cu acribie a cules informații diverse, de la pitorescul cotidian la inovații tehnice și științifice, preferând fapte pilduitoare din punct de vedere moral-educativ, anecdote
- mai ales istorice - sfaturi practice pentru agricultori și meseriași, toate înconjurate de o permanentă pledoarie pentru folosul lecturii”. Scrise, la început, cu caractere chirilice, publicațiile au adoptat o ortografie mixtă și, din 1860, în tot spațiul românesc s-a trecut la tiparul cu litere latine. Influența ziarelor a fost mai mare decât aceea a activității politice „a cărei pătrundere în conștiința publică a mijlocit-o cu o conștiință și cu o decență ce ar merita restudiate, mai mult decât un simplu document al trecutului”. Publicațiile se adresau claselor mijlocii, „ale căror interese și convingeri le situau între limitele liberalismului și ale unui conservatorism moderat, cu unele explozii radicale pe tărâmul luptei naționale și cu preocupări mai mult de ordin practic adresate straturilor țărănești”. În jurul anului 1848 apăreau mai multe publicații - „Organul luminării”, sub redacția lui Timotei Cipariu, și „Învățătorul poporului”, apoi „Amicul poporului”, „Democrația” „Espatriarhul” ș. a. În perioada următoare, presa românească s-a angajat mai puternic în lupta politică, pentru ca, în anii „neoabsolutismului” austriac, să urmeze un declin datorat măsurilor draconice care au urmat reprimării revoluției pașoptiste. Un real eveniment îl reprezintă apariția, în 1853, a
revistei „Telegraful român”, citit și astăzi cu statornic interes.
Prin anii 1860, când monarhia habsburgică a manifestat o anume orientare liberală a fost un avânt al presei românești, atât ca număr de publicații, și loc de apariție, cât și ca diversificare tematică și specializarea pe genuri. Atunci, „majoritatea presei se aliniază cauzei naționale, pune accentul pe solidaritatea românilor din monarhie, pe orientarea tot mai conturată către evenimentele din România, a cărei independență a inspirat un entuziasm mai mare decât cel care putea fi mărturisit deschis”. Instaurarea regimului dualist a făcut ca presa să se situieze deschis în opoziție, „care a dus-o frecvent în conflict cu autoritățile maghiare”. Să mai amintim revistele „Familia” și apoi Tribuna” lui Slavici, la Sibiu. Și o concluzie - „timp de un secol, presa Transilvaniei a fost laboratorul uriaș al conștiinței naționale”. Cu îndreptățire, Nicolae Iorga scria că ”istoria ziaristicii ardelene este cea mai frumoasă pagină din istoria Ardealului”.
|
|
Libertate și identitate
|
|
În secolul XIX, libertatea a devenit un fel de „religie”, când după Titu Maiorescu „a fi român nu mai este un dar natural, organic și neproblematic, ci un ideal politic și cultural”. Citând aceste cuvinte,
Al Zub, membru corespondent al Academiei Române, a ilustrat felul în care presa a devenit „un instrument al modernizării și, implicit, o sursă de seamă a discursului național”. De aici și o sincronie a diferitelor publicații, deoarece „în toate părțile geme sufletul neamului nostru într-un întuneric înfiorător”. Întemeietorilor le-a urmat M Kogălniceanu, care a editat „Alăuta Românească”, apoi „Dacia literară”, spre a fi „repertoriu al literaturii românești, în carele ca într-o oglindă, se vor vede scriitorii moldoveni, munteni, bănățeni, bucovineni, fiecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său”. Mai scria de „trebuința de unire” a literaturii și, ca un laitmotiv, de „duhul național”, ce urma a „se contura mai bine în programele politice întocmite de Kogălniceanu și comilitonii săi la 1848, pentru a rămâne o constantă și în anii următori, mai ales după criza orientală care a readus principatele în atenția puterilor europene”. Iată, bunăoară, în„Jurnalismul românesc”, editat de V. Alecsandri și Kogălniceanu se scria că presa a ajuns o putere mai mare decât oricare alta, în timp ce despre Heliade, Asachi și Bariț erau cei care au generat „o adevărată revoluție între români”, fiindcă „le deschidea o lume nouă, punându-i în contact cu celelalte popoare mai civilizate, arătându-le faptele, propășirile și mai ales driturile”. Deși erau numerose publicații, Kogălniceanu considera că lipsea un ziar puternic, care să apere „interesele naționale”, „sentimentul frumosului și al onestului”, să dezvăluie neadevărurile și să difuzeze „idei sănătoase și impresii mântuitoare într-un popor, pentru a cărui viață spirituală s-a făcut până acum atât de puțin”. La rândul său, Al. Russo deplângea faptul că știința a dus, paradoxal, la creșterea distanței sociale, „alimentând izolarea, incomunicabilitatea, divorțul dintre inimă și minte”. Este timpul când elita intelectuală a creat „armele identității naționale, instrumentele eliberării politice, părți componente ale culturii naționale”. A persistat însă distanța dintre discursul intelectual și realitate, de unde îndemnul lui Kogălniceanu „să avem în faptă ceea ce vorbim”. Unirea Principatelor și apoi Unirea cea mare apar ca rezultat al unei voințe comune, solidare cu timpul și, uneori, împotriva lui, într-un proces la care a contribuit și presa.
|
|
Mereu rămâne speranța
|
|
Presa culturală oferă, fără îndoială, o imagine a evoluției democratice a societății românești și
Eugen Uricaru, președintele Uniunii Scriitorilor a invocat, în sprijinul acestei afirmații, nume prestigioase - de la „Dacia Literară”, la „Convorbiri literare”, „Viața românească” sau „Contemporanul”, care au reflectat, în paginile lor, ideologiile vremii. În forme specifice, revistele de cultură au anticipat evenimente „ce va să vină”, fără putința de a le explica. E un adevăr valabil și pentru anii de dictatură, când „cultura își schimbă sensul și devine propagandă”. Cum își îndeplinește misiunea istorică presa culturală contemporană? În principal, se confruntă cu două probleme, una presupunând-o de cealaltă
- cui se adresează? și ce reprezintă? Împreună trimit la lipsa de comunicare, la starea de „atomizarea socială” proprie tranziției „de la starea de monolit la cea de dezagregare”. Faptul este îngrijorător fiindcă, se știe „cultura este singurul generator de identitate” și în presa culturală sunt semne că „începem să nu mai fim ceea ce credem că suntem”. De aici nevoia unui „acord între imagine și substanță”, printr-un proces de „renaștere culturală”. Semnificativ este faptul că „cifra tuturor tirajelor revistelor culturale de azi, inclusiv Contemporanul, nu întrece tirajul Contemporanului de dinainte de 1989”, asta în timp ce „numărul titlurilor de reviste literare ce apar este de zece ori mai mare decât înainte de 1989”. Asta ar trebui să dea de gândit tuturor, deoarece dacă libertatea presupune respectarea diversității, aceasta, la rându-i, e reală doar într-un dialog al diversităților. Din păcate, „deocamdată, dialogul este incipient în schimb monologurile sunt asurzitoare”. Rămâne speranța că, „ne vom salva libertatea câștigată într-un moment de solidaritate națională” și primul ei semn îl vom afla tot în revistele de cultură și acesta este principalul motiv de a fi sprijinite pe mai departe. „Ele sunt ca florile de cais, dacă se anunță înghețul, cad înainte de a se face frig”.
Se pare însă că, deocamdată, zeița discordiei, Eris încă întârzie pe meleagurile noastre, împărțindu-și din darurile sale, după o inspirată metaforă a lui Romulus Chiriță. Între solitar și solidar, identitatea, pe care avem datoria s-o promovăm în perspectiva integrării europene și a globalizării, își caută drumul de ieșire dintr-o prea îndelungată convalescență. Să sperăm însă, ca dreptatea nu va fi de partea celor care cred că dacă presa nu ar exista, nu ar trebui inventată.
Expoziția deschisă cu acest prilej la sala Bibliotecii Academiei Române oferă vizitatorului un fel de călătorie în istoria presei scrise românești de la primele apariții la cele de astăzi. Realizată de Gabriela Dumitrescu și Anca Bogdan, expoziția rămâne deschisă până la sfârșitul lunii aprilie.
|
|
|
