Centenar Stefan Milcu Un aristocrat al ştiinţei

Astfel şi-a intitulat acad. Maya Simionescu, vicepreşedinte al Academiei Române comunicarea de deschidere a sesiunii ştiinţifice dedicată centenarului Ştefan Milcu. Şi aceasta, deoarece, înainte de toate, „ a fost un om de ştiinţă dedicat şi talentat. A acoperit neobişnuit de multe arii de cercetare, începând cu endocrinologia, antropologia şi terminând cu istoria ştiinţelor medicale şi filosofia”. În această generoasă deschidere tematică, pe măsura activităţii distinsului om de ştiinţă, au urmat, ca într-o riguroasă demonstraţie, argumentele, începând cu lucrarea de doctorat cu tema „Este corpusculul carotic un paraganglion?”. Semnul de întrebare desemnează un destin, deoarece acesta l-a urmărit toată viaţa - la început la Institutul de Anatomie şi Embriologie, condus de Fr. I. Rainer, în colaborarea cu C. I. Parhon şi în tot timpul activităţii sale. A avansat proiecte şi ipoteze proprii, a abordat domenii noi, moderne, ca patologia endocrină a vârstelor, corelaţiile neuroendocrine, a instituit noi ramuri ale endocrinologiei (cronobiologia, genetica cibernetică, andrologie endocrină, endocrino-pediatrie, chirurgie endocrină. „Ceea ce l-a caracterizat pe Profesor a fost intuiţia, concepţia interogativă, sistemică, înţelegerea relaţiilor sistemului endocrin cu restul organismului şi mediu de viaţă, legătura directă a endocrinologiei cu medicina internă şi medicina generală...Împreună cu un grup de cercetători, pe care i-a selectat cu grijă, a avut rezultate remarcabile şi originale, detectând noi sindroame, izolând noi factori hormonali şi adâncind domenii puţin cercetate.” Rezultatele cercetărilor sale s-au concretizat în aproximativ o mie de lucrări, studii, articole, lucrări de sinteza ca şi numeroase cărţi, care, în timp, au devenit de referinţă. Recunoscut pe plan naţional şi internaţional, acad. Stefan Milcu a fost ales membru al numeroase instituţii academice. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1948, fiind, prin ani, secretar general, vicepreşedinte şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Medicale, după cum a fost, timp de şapte ani, preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale. Calităţile excepţionale de cercetător erau dublate de acelea de profesor, la catedra de Endocrinologie şi chiar la Institutul de Endocrinologie, unde a dezvoltat şcoala întemeiată de C.I. Parhon. „În anii petrecuţi lângă Profesorul Milcu am putut să-i observ filiaţia logică a întrebărilor şi ideilor, spiritul de observaţie, capacitatea de a surprinde ceea e era cu adevărat semnificativ.” Tolerant, dinamic, limpede, darnic cu timpul şi generos cu ideile sale, acad. Ştefan Milcu aparţine, prin tot ceea ce a făcut „acelui grup select de oameni de ştiinţă, care având privilegiul unei minţi incisive, al unei pregătiri deosebite, unei capacităţi de muncă neostoite a reuşit să ridice endocrinologia la nivelul ştiinţelor consacrate, fără a o detaşa de celelalte. Geniun om de ştiinţă a navigat cu uşurinţă de la grija faţă de bolnav la ştiinţa per se, la educaţie, la filosofia ştiinţei, la obligaţiile omului de ştiinţă faţă de societatea în care trăia. Creator de ştiinţă a fost, totodată un părinte spiritual pentru o întreagă pleiadă de colaboratori, cărora le-a transmis credinţa lui că munca este o suprema calitate a omului, care îi conferă acceptarea şi stima colectivităţii. Pentru modul în care a servit ştiinţa timpului său se poate spune că, alături de alţi creatori de şcoală modernă, Profesorul Ştefan Milcu face parte din aristocraţia ştiinţei româneşti.”

Cu adevărat, aşa cum afirma acad. Nicolae Cajal, acad. Ştefan Milcu a fost un spirit renascentist, „îmbinând armonios trăsături de înaltă cultură cu o riguroasă şi exigentă gândire ştiinţifică”, reuşind să acopere, prin activitatea sa, aproape întreg secolul XX cu o dăruire exemplară.

Dintre atât de numeroasele contribuţii originale ale savantului Ştefan Milcu, a fost evidenţiat „conceptul clinic de patogeneză a afecţiunilor endocrine în sintagma cibernoză endocrină, ca formă specifică de exprimare printr-un feed-back pe multiple planuri, cărora le corespund o terapie şi o posologie adecvate.” Au mai fost amintite contribuţiile la studiul clinic şi anatomic al sistemului nervos în diferite manifestări ale patologiei neuronale şi mai ales psihiatrice, ajungând la zone de spiritualitate. La Institutul de Endocrinologie pe care l-a condus a creat o adevărată şcoală, abordând cu mult curaj domenii de vârf. Au fost amintite activitatea în cadrul Academiei Române şi a Academiei de Ştiinţe Medicale, ca şi numeroasele dovezi de recunoaştere internaţională. „Este astfel de înţeles pentru ce putem, pe drept cuvânt, să considerăm că amintirea acestei fascinante şi covârşitoare personalităţi va dăinui constructiv în amintirea conaţionalilor, influenţând profund dezvoltarea şi evoluţia ştiinţei şi culturii secolului nostru, cu răsunet marcat şi semnificativ şi în Uniunea Europeană.” 

În nesfârşitul orizont al întrebărilor 

Sărbătorit la împlinirea vârstei de 90 de ani, Ştefan Milcu mărturisea: „am avut şansa de a creşte într-o familie unde am deprins codul moral, necesitatea muncii...am beneficiat de condiţii excepţionale de formare la Colegiul Carol I din Craiova, o şcoală cu profesori de excepţie,...care fiecare în parte şi majoritatea la un loc şi-au lăsat amprenta asupra evoluţiei mele viitoare...La formarea personalităţii mele au contribuit esenţial Francisc I. Rainer şi Constantin I. Parhon, doi titani ai medicinii româneşti, la care trebuie să-i adaug pe Gheorghe Marinescu şi Ion Manu Muscel, dar şi pe numeroşi alţi profesori care, în măsură diferită, au influenţat formarea mea.” Astăzi, aceste confesiuni, ca şi alele pe care le-a evocat  prof. Constantin Dumitrache, actualul director al Institutului de Endocrinologie „C.I: Parhon” dau dimensiunile procesului de formare şi dezvoltare al unei şcoli ştiinţifice, în care maestrul îşi alege cu grijă responsabilă discipolii care să ducă mai departe o tradiţie ce-şi face din asimilarea şi crearea noului o sursă de perenitate în istorie. Şi devine limpede că, prin şi dincolo de volumul de cunoştinţe, de metodele sau tehnicile folosite şi supuse, inevitabil, unei continue depăşiri, rămân valorile intelectuale şi morale, care asigură mersul ascendent al cunoaşterii. Iată, mărturisea, mai departe, Profesorul Ştefan Milcu, „Fr. Rainer mi-a oferit un strălucit model de profesor care considera învăţământul ca o misiune, o responsabilitate umană ţi socială”. La sfatul profesorului Rainer, tânărul pe atunci, Ştefan Milcu a abordat studiul endocrinologiei, „ca un mod absolut de a înţelege constituţia şi, în general, biologia umană.” A fost apoi C.I. Parhon, de la care a înţeles „determinismul drept lege fundamentală capabilă să ne conducă prin complexitatea fenomenelor induse”, ca şi principiul „integrării endocrinologiei în biologia generală, ca ramură a biologiei şi, în medicina generală, ca disciplină medicală.” Devenit el însuşi maestru, fostul discipol a dezvoltat domeniile de cercetare, asimilând creator noutăţile ştiinţifice. Dintre acestea au fost amintite cronobiologia şi descifrarea osteoporozei. Încrederea în puterea tradiţiei, prin continua ei reînnoire, se convertea în responsabilitatea faţă de formarea viitorilor specialişti. Şi, iar, accentul pe valori fundamentale cum sunt iubirea, „condiţie de existenţă a practicii medicale...fiindcă ştiinţa cere iubire...Un medic incult nu poate să practice medicina cu iubire şi cu un conţinut superior, sacru, aşa cum se cuvine.” Urmează credinţa, care conduce spre un ideal şi speranţa ca poate fi împlinit. „Idealul meu a fost creator, să cercetez, să construiesc cu propriile mâini, să cunosc lumea, imensul mister care ne înconjoară.” Iar calea spre împlinirea lui a fost, nu putea fi decât munca, convins că „privarea de muncă scade conţinutul, complexitatea şi bucuria existenţei noastre...pe elevii mei i-am învăţat să rezolve nu numai problemele prezentului imediat, ci mai ales să fie independenţi, capabili să-şi asume responsabilităţi, să gândească creator, să fie generoşi şi să transmită, la rândul lor, ştafeta.” A lăsat moştenire o operă monumentală, în diferite discipline ştiinţifice, a dezvoltat noi domenii de cercetare, iar discipolii săi, azi personalităţi ştiinţifice, cinstindu-i memoria, se străduiesc să „fie la înălţimea maestrului”.  Între ei şi prof. Mihai Coculescu, Şeful catedrei de Endocrinologie de la Facultatea de Medicină a UMF „Carol Davila”, pentru care Profesorul Ştefan Milcu a fost „un om însemnat de destin pentru a fi profesor, călăuză şi reperul endocrinologilor români din a doua jumătate a secolului al XX-lea.” Inspirat, deschidea calea celor ce aveau să-i urmeze - Pavel Ştefan în neuroendocrinologie, Constantin Maximilian în genetică endocrină”.  Cursurile începeau, de fiecare dată , cu o istorie a endocrinologiei, valorificare a tradiţiei şi aşa s-a făcut că l-a scos din uitare pe Nicolae Paulescu, pe Grigore Popa, şters din cărţi sau a republicat opera lui C.I. Parhon. Şi dacă este adevărat că un om de ştiinţă „trăieşte în memoria elevilor ca profesor, numai contribuţiile ştiinţifice confirmate de timp intră în istoria medicinii.”  Afirmaţia a fost susţinută de numeroase exemple.

Ca discipol al lui Fr. Rainer, Ştefan Milcu s-a dedicat şi antropologiei, domeniu, care, cum afirma dr. Cristina Glavce, directorul Centrului de Cercetări Antropologice „Francisc Rainer”, îl preocupa cu deosebire, fiind „o preocupare de suflet”. Aici însă a fost şi întâlnirea „admirabilă”, în 1928, cu Dimitrie Gusti şi a lucrat în echipele de cercetare pentru înfiinţarea „muzeului sociologic” al României. „Pentru Şt. Milcu, omul este o fiinţă biologică, socială şi culturală în acelaşi timp. Omul biologic este un individ, omul social şi cultural devine o persoană, adică este purtătorul unei culturi, care este rezultatul unei educaţii şi exprimă, totodată, apartenenţa la o anumită societate.”  Cert este că a asigurat condiţiile „pentru legitimarea antropologiei ca ştiinţă şi, în ciuda secţionării brutale a evoluţiei din ştiinţa şi cultura românească, în perioada anilor de socialism, a asigurat procesul de continuitate în antroplogia românească, unde nu a existat un hiatus.” Mai mult, deşi au fost destule ameninţări cu desfiinţarea s-a reuşit ca ele să fie depăşite si, mai mult, să fie editată o publicaţie de specialitate, în care să se prezinte, pe plan naţional şi internaţional, rezultatele echipei de cercetători în acest domeniu. Refuzând cu fermitate orice formă de reducţionism, Profesorul Ştefan Milcu a promovat cercetarea multi şi interdisciplinară. Îşi dorea dezvoltarea unui învăţământ superior, şi chiar la nivel liceal, de antropologie. De la antropologie la etică a fost un pas, pe care Profesorul l-a făcut cu aceiaşi rigoare şi eleganţă, fiind unul dintre pionierii bioeticii din ţara noastră. 

 Un umanist de vocaţie 

Prof. Constantin Bălăceanu Stolnici, membru de onoare al Academiei Române, director onorific al Centrului de Cercetări Antropologice, a evocat anii în care a avut o relaţie deosebită, ştiinţifică şi umană, cu acad. Ştefan Milcu; o relaţie care a devenit mai puternică atunci când s-a angajat, împreună şi cu Edmond Nicolau, în cercetările bio şi neurociberneticii. Printre altele, Ştefan Milcu a definit conceptul de cibernoză endocrină şi a propus câteva modele matematice al funcţionării sistemului endocrin, cu puternic răsunet în ţară şi străinătate. Ca ginere al lui C. I. Parhon, a putut să facă parte din „nomenclatura comunistă”, dar s-a folosit de această poziţie spre a face bine, salvând, printre altele Institutul de Antropologie.” De altfel, trista sa aventură pricinuită de Meditaţia Transcedentală a subliniat fragilitatea implicării sale în politica regimului comunist.” Un alt aspect al colaborării a fost cel din domeniu geriatriei, „dovedindu-se un fin şi competent cunoscător al procesului de îmbătrânire, desigur, având ca temei endocrinologia.

Într-un fel de sinteză, dr. Gh. Brătescu, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, a configurat locul lui Stefan Milcu în cultura medicală din ţara noastră, ca savant înzestrat cu calităţi creatoare excepţionale, dar şi „personalitate care şi-a asumat un rol benefic în împrejurări istorice deosebit de complexe şi chiar încărcate de ameninţări.” Căci şi pentru ştiinţă a fost un „obsedant deceniu”, când Ştefan Milcu şi-a spus deschis părerile, le-a argumentat convingător, „fără agresivitate, în contrast cu duritatea atacurilor împotriva unor colegi bănuiţi a fi deficitari în ceea ce priveşte spiritul de partid, ca şi împotriva geneticii mendelist -morganiste.” Era vorba şi de o anume diplomaţie de natură să atenueze ofensivele oficialităţilor. Au fost domenii de cultură, ştiinţă şi tehnologie în care s-a dovedit a fi înainte-mergător. Una dintre ultimele lucrări  ale sale are un titlu emblematic - „Antropologia în complexul culturii”. Şi aceasta pentru că pentru Ştefan Milcu „antropologia era menită nu numai să-şi caute izvoarele şi finalitatea practică la nivel biologic...dar să şi investigheze sistematic şi domeniul intelectului, ba chiar, în anumite privinţe, şi pe cel al spiritului, demonstrându-şi prin aceasta deplina apartenenţă la complexul culturii.”

Să-i fie îngăduit cronicarului acestor rânduri să mai amintească şi activitatea Profesorului Ştefan Milcu în cadrul Comitetului Român pentru Istoria şi Filosofia Ştiinţei, al cărui preşedinte a şi fost între anii 1994-1997, când distinsul savant a plecat spre cele veşnice. Am cunoscut activitatea acestui grup multi şi  interdisciplinar şi-mi amintesc comunicările şi intervenţiile acad. Ştefan Milcu, întotdeauna la obiect, mereu deschise prin tot alte întrebări, tot atâtea subiecte de meditaţie şi dezbatere. Dincolo de erudiţie se putea simţi o căutare febrilă a ceea ce rămâne mereu ascuns în fiecare certitudine ştiinţifică dobândită pe drumul spre altele. Spre a completa imaginea Omului de Ştiinţă  şi Profesorului ar trebui să mai amintim şi activitatea sa publicistică, numeroasele colaborări la reviste de ştiinţă şi cultură în primul rând la Contemporanul. Generosul orizont de cultură îi permitea să afle calea cea mai bună de la abstractul şi complexitatea adevărurilor ştiinţifice la exprimarea simplă, elegantă ce reda esenţa unui proces sau fenomen. Era animat de o sinceră dorinţă de comunicare cu fiecare om, cu condiţia ca acesta sa fie la fel de interesat de fascinanta aventură a cunoaşterii şi creaţiei. Acest gen de publicistică îi permitea, nu odată,  trecerea de la ştiinţă la filosofie, unde problematizarea putea oferi, nu atât soluţii, cât, mai ales, noi şi noi întrebări. Rămâne în amintirea multora ca un umanist de cea mai autentică vocaţie, pentru care Omul este fiinţa chemată să cunoască pentru a face, cât mai bine cu putinţă, ceea ce este folositor semenului său.

Au participat acad. Victor Voicu, secretar general al Academiei Române, membri ai Academiei Române, cercetători, specialişti, foşti discipoli şi colaboratori ai acad. Ştefan Milcu, într-un cuvenit gest de omagiu adus celui care, prin activitatea sa de cercetare şi profesorală, s-a înscris cu distincţie în istoria medicinii româneşti.