100 de ani de la naşterea academicianului Miron Nicolescu Nobleţea matematicii Comunitatea academică a omagiat, în cadrul unei sesiuni ştiinţifice, desfăşurată în ziua de 30 octombrie, pe matematicianul Miron Nicolescu (1903-1975) cu prilejul centenarului naşterii sale.  (Miron Nicolescu împreuna cu personalitati stiintifice din tara si strainatate)

Acad. Romulus Cristescu, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Matematice, organizatoare manifestării, a prezentat, în deschidere, viaţa unuia “dintre cei mai mari creatori români în domeniul analizei matematice”. După ce, în 1924, Miron Nicolescu şi-a luat licenţa în matematică, a plecat la Paris, unde a luat o a doua licenţă în matematică, devenind, în 1928, doctor al Universităţii din Paris cu teza “Fonctions complexes dans le plan et dans l’espace”. Întors în ţară, a fost profesor la Universitatea din Cernăuţi şi, din 1940, când şi-a susţinut docenţa, vine la Universitatea din Bucureşti, unde parcurge toate treptele ierarhiei universitare, ajungând şef al catedrei de analiză matematică. În anul 1948 a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi, în 1955, membru titular, director al Institutului de Matematică din 1963 până în 1973, pentru ca între anii 1966-1975 să fie preşedinte al acestui prestigios for al ştiinţei şi culturii româneşti. “A obţinut rezultate remarcabile în teoria funcţiilor de variabile complexe, în teoria ecuaţiilor diferenţiale ordinare sau cu derivate parţiale, precum şi în teoria funcţiilor reale. A avut, de asemenea, diverse rezultate în teoria mulţimilor, teoria potenţialului şi în teoria ecuaţiilor funcţionale. A avut şi unele preocupări de natură filosofică”.

Evocând personalitatea lui Miron Nicolescu ca preşedinte al Academiei Române, cu care a colaborat în anii când a fost secretar general al Academiei Române, acad. Radu Voinea  înfăţişat pe larg fapte pe care istoria va trebui să le consemneze aşa cum au fost. Şi au fost anii grei, când, printre altele, unităţile de cercetare academică au fost transferate, treptat, la alte  instituţii, când au fost pierdute Casa oamenilor de ştiinţă, vilele de la Predeal şi casa de creaţie de la Căciulaţi şi au fost anulate indemnizaţiile de academician. Cu regretul că nu le putem prezenta aici, insistăm că ar trebui cunoscute, aşa cum au fost, pentru a aprecia cum se cuvine oamenii care s-au străduit să apere ….şi au făcut-o, atât cât le-a îngăduit un regim politic totalitar. A trăit aceşti ani ca “un erou de tragedie”, cum şi-a intitulat capitolul ce i-a fost dedicat în cartea “Călătorii şi portrete” Alexandru Rosetti: “Discret şi reţinut, suferind în tăcere, inima lui generoasă dar deosebit de sensibilă a înregistrat toate vicisitudinile prin care a trecut instituţia pe care o prezida, rănit, după vechea zicătoare, de fiecare secundă şi răpus de ultima. A comis greşeli? Desigur. Ca noi toţi. Şi a părăsit masa de lucru a matematicianului pentru o aventură academică, care i-a fost fatală”.

Acad. Solomon Marcus a făcut  un portret al Matematicianului, Profesorului şi Omului Miron Nicolescu, a cărui operă ştiinţifică are un caracter unitar, urmărind “noţiunea de analiticitate în trei ipostaze majore ale ei: hiperbolică, eliptică şi parabolică; apoi sinteza lor, sub forma analiticităţii în raport cu un anumit operator”.  E o unitate care valorifică unitatea profundă ale diferitelor compartimente ale matematicii, între care savantul român “descoperă un orizont mai larg, în care mobilurile iniţiale se convertesc într-o perspectivă nouă”. Prelungirea unui operator dincolo de raza de acţiune, grija de a motiva cu anticipaţie demersul în care se angajează, identificarea unui comportament global cu ajutorul unuia local sunt alte caracteristici ale operei distinsului matematician. Reformator al predării analizei matematice, Miron Nicolescu a reuşit să fie iubit de discipoli, mulţi dintre ei nume de referinţă în matematică. Cu  o exemplară viaţă de familie, “deschis spre toate orizonturile culturii…aducea bucurie în sufletele celor care l-au cunoscut”. Şi, în încheiere mărturisirea: “Ne-a învăţat matematică, devenindu-ne părinte spiritual. Avea forţa intelectuală şi morală de a decide destinul unor tineri, care, încărcaţi cu energia astfel obţinută, au devenit la rândul lor capabili de a decide destinul altor tineri. Şi aşa mai departe”. 

Amintind de rigoarea şi generozitatea Profesorului Miron Nicolescu, acad. Virgiliu N. Constantinescu sublinia că a “reuşit ca nimeni altul să dezvăluie eleganta frumuseţe a acestei discipline, insuflând celor mai tineri ataşamentul şi pasiunea pentru matematici”. Director al Institutului de Matematică al Academiei Române, a dobândit una dintre cele mai prestigioase reputaţii pe plan naţional şi internaţional, fiind şi membru al Academiei de Ştiinţe, Litere şi Inscripţii din Toulouse, al Colegiului Internaţional de Ştiinţe Mecanice din Udine, al Academiei din Palermo, al academiilor din Berlin, Moscova, Sofia, Varşovia, al Academiei “Leopoldina” din Halle, al Academiei “Peloritana dei Percolanti” din Messina, al Societăţii Regale din Liege, secretar general al Comisiei Naţionale pentru UNESCO, membru al comitetului executiv (din 1970) şi vicepreşedinte (din 1974) al Uniunii Internaţionale a Matematicienilor, distins cu diferite titluri academice, decoraţii şi ordine, dintre care a fost amintit Ordinul Legiunii de Onoare al Franţei, în grad de Comandor. Din păcate, ultimii ani, când a fost preşedinte al Academiei Române, l-a transformat într-un om trist, iar scoaterea institutelor de sub egida Academiei “i-a scurtat cu siguranţă zilele”. Întreaga sa viaţa şi operă au “ilustrat aspiraţia Omului spre bine”.

Amintindu-şi de anii când i-a  fost student la cursul de analiză şi la cel de funcţii reale, prof. Ion Cuculescu, membru corespondent al Academiei Române, spune că impresia făcută de Profesorul Miron Nicolescu poate fi descrisă prin superlative: “distincţie, claritate, rafinament…în preajma sa nu era loc pentru o înţelegere parţială a matematicii, pentru o scădere a nivelului de precizie şi rigoare”. Se înconjura de tineri cu aceleaşi calităţi intelectuale şi morale, cum sunt C. Ionescu Tulcea, Solomon Marcus, N. Dinculeanu sau C. Foiaş. Ca director  a ţinut mult la prestigiul internaţional al Institutului de Matematică şi “lumea matematică a rămas cu impresia că desfiinţarea Institutului l-a doborât pe directorul său”. Dar, se poate spune cu îndreptăţire că  “opera sa n-a murit, că trăieşte, că acest centenar este sub semnul vieţii şi nu al morţii”. Mai mult, “dacă ar trăi, profesorul ar contribui din plin la rezolvarea multor probleme ale matematicienilor din zilele noastre”. 

În acelaşi registru evocativ, prof. Cabiria Andreian Cazacu, care i-a fost studentă mărturiseşte că “lecţiile profesorului Miron Nicolescu ne vrăjeau prin măiestria cu care alegea calea de a ne introduce în lumea epsi-lonilor, atât de diferită de matematica din liceu, cât şi prin claritatea şi frumuseţea expunerilor”. Aceiaşi grijă şi căldură sufletească l-a caracterizat şi atunci când a fost director al Institutului de Matematică, unde s-au organizat numeroase manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale la care antrena şi tinerii cercetători iar succesul lor era o reală bucurie pentru Profesor. 

Tot despre admirabilele calităţi de dascăl a vorbit şi prof. Gheorghe Bucur, care a depănat amintiri din anii studenţiei, când marele om de ştiinţă i-a făcut pe tineri să privească viitorul cu optimism, creând impresia că participă la creaţia matematică. Rămas la catedră, la început ca preparator,  prof. Gh. Bucur îşi aminteşte de înţelegerea şi dragostea aproape paternă faţă de toţi, “îi cunoştea foarte bine, îşi pusese cuvântul, în majoritatea cazurilor, la înrolarea acestora în armata de elită din cercetare şi învăţământ pe care o găzduiau cele două unităţi patronate de domnia sa: Institutul de Matematică şi Catedra de analiză”. Avea să vină însă acea teribilă lună aprilie a anului 1975, când Institutul de matematică a fost desfiinţat şi cercetătorii răspândiţi la late unităţi de cercetare, când cei tineri se simţeau asemeni unor fii rătăcitori, “care se întorceau acasă şi Tata nu putea să-i mai ajute…Nu învinovăţea pe nimeni, de nimic. Ochii domniei sale păstrau bunătatea de totdeauna, dar nu mai zăreai în ei strălucirea provocată altădată de bucuria întâlnirilor cu cei din marea familie matematică”. La puţin timp după acea avea să plece dintre cei pe care i-a iubit atât de mult şi care, la rându-le îl iubeau la fel; a plecat fiindcă “îi devenise imposibil să mai trăiască frumos, în armonie cu sine şi cu ceilalţi”. Cuvintele pe care le rostea ades deveniseră un adevăr crud: “maurul şi-a făcut datoria, maurul îşi putea lua dreptul să plece”. 

A urmat o nouă parte a istoriei matematice româneşti, “care avea să fie fundamental legată de opera sa de îndrumare”. Este un adevăr ilustrat de comunicările “Academicianul Miron Nicolescu, director al Institutului de Matematică al Academiei Române” susţinută de Nicolae Popa, “Contribuţiile profesorului Miron Nicolescu la teoria funcţiilor poliarmonice” de Nicu Boboc şi “Miron Nicolescu şi derivata aureolară” de Dan Pascali.