Sesiunea omagiala “Centenarul Alexandru Ciucurencu”

ALEXANDRU CIUCURENCU (1903 - 1977) Autor - sculptor Mihai Buculei

S-a nascut la 27 septembrie 1903, în Tulcea si numele îi vine de la satul Ciucorova, pe lânga lacul Reazelm, pe unde traise un timp bunicul sau. Dupa absolvirea studiilor medii, Alexandru Ciucurencu a fost ucenic al zugravului de biserici Mihail Paraschiv si, apoi, între 1921-1928, a urmat Scoala de Belle-Arte, având ca profesori pe G. D. Mirea si Camil Ressu. 

Lucrarea de absolvire Lânga gara, influentata puternic de Camil Ressu marcheaza si debutul sau la Salonul oficial din 1930. În urma unui concurs, a obtinut o bursa si a plecat la Paris, la scoala româna de la Fontenay-aux-Rosses, înfiintat din initiativa lui Nicolae Iorga, apoi, pentru scurta vreme la Academia Julien de unde s-a transferat la Academia Andre Lhote. Primei expozitii personale din anul 1934 i-au urmat nenumarate altele, organizate aproape anual în tara si strainatate. 

Pictura sa un fel de triumf al luminii si culorii cuprinde portrete, naturi moarte, odalisce, peisaje, aflate acum la muzee din Bucuresti, Brasov, Cluj, Craiova, Iasi, Sibiu, Târgu Mures. G. Calinescu , în 1959, scria “Colorist în mai multe moduri, de la pensula aeriana pâna la materia vârtoasa (Ciucurencu) organizeaza bine universul sau cromatic, în corpuri exact definite printr-un desen riguros absorbit de pasta…În substanta, totusi, interesul lui merge catre procesul de condensare a materiei în corpuri rationale si vibrante, fie fruct, fie vioara sau figura umana, realismul lui se înscrie mediului tizianesc”.

Evocând personalitatea si opera lui Cuicurencu, în cadrul sesiunii omagiale desfasurate în aula Academiei Române în ziua de 26  septembrie, organizata de Academia Româna, Ministerul Culturii si Cultelor si Uniunea Artistilor Plastici din România,  acad. Eugen Simion, presedintele Academiei Române, a amintit si un episod din viata pictorului care facuse un tablou al lui George Calinescu. Criticul nu a fost multumit si i-a scris o scrisoare, “o pagina admirabila, profund calinesciana”, care, dincolo de o stare data nu avea sa-i schimbe parerea despre cel pe care n-a ezitat sa-l numeasca, într-un loc, “un pictor genial”.

Prof. univ. Dan Grigorescu, membru corespondent al Academiei Române,  a remarcat faptul ca, înca de la început, criticii i-au comentat lucrarile cu “gravitatea cuvenita unui artist cu îndelungata experienta”. Prin anii ‘30-’40 se reperau teme cum sunt naturile moarte si portretele, ceea ce facea pe Aurel D. Brosteanu sa consemneze ca “Al. Ciucurencu nu cauta sa depaseasca la modul esential aspectele lumii vazute, ci numai sa le transfigureze, sa le consume prin intensitatea trairii”. Ionel Jianu identifica trei teme majore - “nuduri”, “naturi moarte” si “naturi moarte la care participa si peisajul din afara”. Dan Grigorescu a sesizat însa prezenta unei anumite “senzatii de intimitate” ce se degaja din naturile moarte, ritmarea spatiului, care evoluând în timp, vadesc “o anume capacitate de a epura tot mai mult imaginea de accidental si anecdotic (în peisaje, îndeosebi). A fost “un pictor al luminii”, la început “concentrata într-o corola, în jocul sprintar al dungilor paralele ale unui covor sau ale unei velnite, sau mângâind, tandra, un trup de femeie”. Colorismul lui Ciucurencu se caracterizeaza, în mod deosebit, prin “puterea de a comunica întregii lui picturi atotcuprinzatoarea caldura a unui suflet contemplativ ce se bucura de orice întâlnire cu culoarea”… are “amploarea simfonica a câtorva culori de o puritate desavârsita”. Aceasta este, poate “lectia suprema a unui mare artist, care a deschis artei românesti moderne un drum ce i-a condus pe multi dintre discipolii sai spre noile întelesuri ale formei si, mai ales ale culorii”.

Evocând  acest mare maestru al artei plastice românesti, prof. univ. Zamfir Dumitrescu, presedintele Uniunii Artistilor Plastici din România, a afirmat ca principalul actor al celor peste 700 de lucrari în care a abordat toate genurile picturale, este culoarea, “complementata magistral de o permanenta afirmare a echilibrului, a fortei de sinteza, a dorintei de simplitate a imaginii”. Opera îi ilustreaza desavârsit crezul  ca “pictura este o punte aruncata între suflete” si în acesta a fost spiritul în care si-a îndrumat discipolii, care-i recunosc, în timp, “autoritatea artistica dublata de întelegere si solicitudine”. În acest cadru, prof. univ. Zamfir Dumitrescu a oferit Academiei Române un bust al lui Al. Cicurencu, realizat de Antoaneta Andrei.

Pentru dr. Ruxandra Dreptu, de la Muzeul National de arta al României, Al. Ciucurencu , acest mare poet al culorii, cum l-a definit Ion Frunzetti, a imaginat “lumea ca rezumat cromatic”, încât s-ar putea vorbi, la un moment dat, “despre o saturatie prin culoare - o singura culoare ocupa tot câmpul pictural - la fel de bine ca despre vid cromatic. Mai aflam în aceasta lume si o “simplitatea ascetica”, în care culoarea tinde sa substituie realitatea, fiind când ea însasi obiect, când  devenind, uneori, o stare. Asa se face, bunaoara ca “albastrul nu mai este culoarea cerului, este o expresie, o metafora a experientelor sale”. În întreaga sa opera, Al. Ciucurencu “stabileste o noua ordine cromatica. Între el si spectator pune culoarea rece, distanta necesara pentru a crea acel spatiu necesar pentru a gândi pictura, înainte de a resimti bucuria estetica”. În acest “rezumat cromatic” al lumii, parca  auzim  cuvintele-marturie: “eu lucrez totdeauna când am un gând bun”, ca o lectie de cunoastere data de Maestru discipolilor si nu numai lor. De aceea, “Ciucurencu a dat un model,  cum a facut-o, în felul sau si Corneliu Baba. Un model de la care istoria artei românesti se scrie altfel”.

Gheorghe Vida, director adjunct al Institutului de Istorie a Artei “G. Oprescu” al Academiei Române,  l-a situat pe Al Ciucurencu în constelatia artei europene, demers dificil datorita “singularitatii viziunii sale, bazata pe exaltarea intensitatii cromatice” si, în acelasi timp, “pe precaritatea în genere pentru arta româneasca, a unor analize de tip comparativ, ale confluentelor stilistice si modificarii atitudinilor fata de materia picturala, asa cum se configureaza ele în arta europeana”. Influentele directe sunt greu de detectat la acest “artist intelectual, retinian, ascultând în primul rând de acea logica a ochiului, de care vorbeste Cezane, care se situeaza în miezul tendintelor esentiale, care au marcat hotarâtor arta europeana din prima jumatate a secolului XX”. Au fost citate generos din  amintirile  consemnate de Ionel Jianu,  din care retinem ca “avea o cultura enciclopedica vasta, care îi îngaduia sa faca cele mai interesant asociatii, apropieri si comparatii între operele din trecut si cele moderne”. Marturisea acest maestru al culorii, printre altele, ca datoreaza mult lui Andre Lhote, de la care a înteles ca exista trei mijloace de expresie plastica: linia, culoarea, valoarea”.  Din aceleasi marturii aflam consideratiile  fata de marii contemporani cum sunt Matisse, Georges Braque, sau Picasso.  A fost o pledoarie convingatoare  pentru a considera ca acest “sef de scoala în pictura româneasca” îsi  merita cu prisosinta “un loc privilegiat si în arta europeana”.

Comunicarea sustinuta de Dan Haulica, membru corespondent al Academiei Române, presedinte de onoare al Uniunii Internationale a Artistilor Plastici, s-a constituit într-un amplu si erudit raspuns la o întrebare dezvaluind un larg orizont fiintial: “Cum se poate vorbi despre un artist care nu a avut niciodata preocuparea de a-si construi o statura pentru viitor, de o rara modestie din care nu lipsea o sincera timiditate?” Dincolo de modestie, se afla “o vivacitate de întelegere a artei cu totul extraordinara”, care a facut ca la expozitia din 1964 sa se simta ca “Ciucurencu deschidea larg portile unei eliberari a culorii, care a fost salutara pentru arta noastra timp de decenii”.  Depanând-si amintirile, distinsul critic a vorbit despre felul unic în care Ciucurencu practica o “adevarata terapeutica în fata urâtului”, când, bunaoara,  în fata unei lucrari, “cu o privire de vultur îsi dadea seama ca este de o musama infama si se retragea, se apara de atingerea imunda a urâtului”. Era un refuz funciar aproape si, într-un fel, o lectie în acei ani când “trecerea sa printre oficialitati nu era de loc simpla”.  Lectia pe care a dat-o Ciucurencu este “un imens îndemn spre tonicitate, pentru puritatea vazului. Ochiul lui Ciucurencu a fost un dar pe care natura l-a facut culturii noastre; un ochi adânc, patrunzator, de neuitat…cautând puritatea esentiala”.