În ziua de 28 iunie 2002, în Aula Academiei Române, a avut loc sesiunea de comunicari cu tema Holocaustul si implicatiile lui în România, organizat de Academia Româna si Ministerul Culturii si Cultelor.

În deschidere, acad. Eugen Simion, presedintele Academiei Române, a spus ca tema holocaustului intereseaza toata lumea si dezbaterea ei în acest înalt for de stiinta se face din convingerea ca istoria trebuie cunoscuta si cu speranta ca, fiind cunoscuta, nu  va mai repeta momentele ei tragice. Sesiunea are ca scop nu sa judece sau sa culpabilizeze un popor sau altul, ci sa judece cu obiectivitate un sir de fenomene tragice, petrecute în societatea româneasca într-un context european mult mai larg si mai tragic; fenomene care ne privesc pe toti chiar daca nu am fost martori directi.

Vorbind despre nevoia unei lamuriri, acad. Razvan Theodorescu, ministrul Culturii si al Cultelor, a subliniat continutul dramatic al temei,  rolul pe care, dincolo de politica si politici îl are Academia Româna în aceasta tara. Existenta unor atitudini contradictorii fata de aceasta tema holocaustului ca forma cea mai abjecta de inumanitate din întreaga istorie a omenirii, a determinat guvernul, elaborând ordonanta de urgenta nr.31, din 13 martie 2002, sa sugereze discutarea ei de specialisti în Academia Româna si sa amâne dezbaterea în Parlament dupa aceasta sesiune. Nu poporul român, ci unii reprezentanti ai sai s-au aflat, pentru o vreme sau definitiv în tabara potrivnica elementarei omenii. A existat, desigur, un antievreism în România si sunt de discutat, în principal, doua aspecte: cazul Antonescu si problema holocaustului, strâns legate între ele. Concluzia guvernului este ca în România nu a avut loc un holocaust, dar România, prin guvernarea Antonescu si actiunile sale în teritoriul ocupat, a participat la holocaust. Argumentând aceasta afirmatie, acad. Razvan Theodorescu a afirmat ca doar efemeri conducatori ai României au fost cei care sunt în galeria complicilor la holocaust. Nimeni nu trebuie sa uite ce a însemnat solidaritatea româneasca cu cei haituiti… Din aceste motive avem nevoie de nuante, clarificari, delimitari si lamuriri. Sesiunea de la Academia Româna va fi esentiala pentru viitoarea dezbatere de la Parlament si a legii care va fi data. Numai cine nu uita are dreptul sa judece si, eventual, sa ierte.

Prof. Ioan Scurtu, directorul Institutului de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române, a facut o ampla prezentare privind Evreii din România în perioada interbelica, un preambul la discutia propriu-zisa, apelând la documente. Concluzia este ca în România, anitsemitismul nu a fost un fenomen de masa si ca poporul român nu a fost antisemit. Au fost acte de violenta si au fost amintite cele de la Oradea sau Iasi s.a., iar faptul ca nu a fost o replica ferma a guvernelor vremii  a facut ca extremismul sa capete teren.

Lya Benjamin, de la Centrul de Istoria evreilor din România,  a caracterizat Imaginea evreului în gândirea antonesciana ,  ca una generata de o anume mistica a curateniei  poporului român, a latinitatii sale, neslavizate si nebolsevizate. Ion Antonescu nu a realizat ca nationalismul absolut este impracticabil, ca prin campania de demonizare a evreului, isterizarea opiniei publice poate duce la efecte pernicioase în planul alterarii  însasi fibrei sanatoase a poporului român, la zdruncinarea ordinii în natiune. Apogeul  a fost atins în progromul de la Iasi, din 30 iunie 1941. Citarea a numeroase documente ale vremii au fost argumente pentru consecintele politice grave pentru existenta populatiei evreiesti, a cliseelor antisemite vehiculate în epoca de autoritatea antonesciana. Trebuie sa recunoastem ca literatura istorica actuala, în loc sa le demonteze, de multe ori le perpetueaza si le foloseste chiar pentru justificarea politicii rasist antisemite a regimului antonescian. De aici necesitatea analizei acestor documente, cu detasarea cuvenita fata de principiile unui nationalism anacronic pentru lumea moderna, când pluralismul etnic a devenit o realitate istorica. În viziunea noastra, istoricul epocii moderne este chemat sa descifreze ravagiile provocate în istorie de politica bazata pe nationalism, etnocentrism si antisemitism rasial, caci istoria a demonstrat ca nu trebuie sa fi neaparat Hitler pentru ca o atare politica sa atinga cotele genocidului.

Dr. Florin Constantiniu, membru corespondent al Academiei Române, a înfatisat, pe larg, Politica regimului Antonescu fata de evrei, pornind de la observatia ca, în acest domeniu, opiniile istoricilor sunt împartite si ca exista si o anumita presiune a opiniei publice. Evocând studiile academicianului Dinu Giurescu,  dr. Florin Constantiniu si-a construit demersul doua coordonate: a duratei lungi si a istoriei imediate. Din a doua jumatate a secolului XIX, mai ales la nivelul elitei intelectuale, a existat un curent antisemit, ocultat de imaginea românilor ca popor tolerant. În perioada interbelica, antisemitismul a fost evident, pentru a deveni o politica de stat,  din doua orizonturi diferite: unul de sorginte doctrinara si altul determinat de   oportunismul   lui      Carol al II-lea. Analizând politica regimului Antonescu, pe baza de documente, dr. Florin Constantinescu a ajuns la concluzia a fost ca obiectivul fundamental al politicii lui Ion Antonescu -  restaurarea frontierelor de la 1 decembrie 1918 era legitim. Este singurul om politic care a încercat sa refaca statul national român…Regimul Antonescu a dus o politica antisemita, întemeiata pe principiul purificarii etnice, care a cunoscut doua faze: 1941-42, când a provocat moartea a circa 200000 de evrei si 1943-44, când a atenuat progresiv rigorile politicii sale antisemite. Gratie acestei schimbari, dupa afirmatia Dr. Filderman, în nici o tara nu a supravietuit o asa mare proportie a populatiei evreiesti. În încheiere, dr. Florin Constantiniu a spus ca politica lui Ion Antonescu fata de evrei a fost, deopotriva, o crima si o greseala: o crima pentru ca a dus la moartea a zeci de mii de inocenti si o greseala pentru ca aceasta politica  nu numai ca nu era reclamata de interesul national, dar apasa si astazi dureros poporul român.

Intitulându-si interogativ comunicarea "A fost holocaust în România?" Theodor Wechsler, de la Fundatia Wilhelm Filderman, a întreprins a analiza riguroasa si nuantata a evenimentelor, amintind numeroase personalitati care, împotriva regimului dictatorial a lui Antonescu, au facut ca în România sa supravietuiasca holocaustului cea mai mare comunitate de evrei. Cu mari incursiuni în istoria acelor ani, Theodor Wechsler a amintit de cei 213000, ucisi în diverse forme, între 1940-1944, în vechiul regat, în Transilvania de sud si teritoriile din est, aflate sub jurisdictia guvernului Antonescu. Cauzele supravietuirii unui atât de mare numar de evrei sunt omenia româneasca si morala crestina a românilor care au împiedecat un holocaust total, ca si împiedecarea deportarea evreilor din vechiul regat spre lagarele de concentrare din Polonia. Desfasurarea evenimentelor dovedeste rezistenta românilor la holocaust, dar nu inexistenta acestuia. Deci, raspunsul la întrebare este da, cu precizarea ca proportia mortilor nu a atins cote aberante datorita umanismului românesc si moralei crestine a unui numar însemnat de români. Lor le multumim.

Prof. Gheorghe Buzatu, de la Centrul de Istorie si Civilizatie din Iasi al Academiei Române a facut o serie de Consideratii istorice si istoriografice privind holocaustul, mentionând, de la început, ca putine sunt problemele istoriei contemporane în care pasiunea, îndârjirea si intoleranta sa fi avut un rol atât de precumpanitor cum este aceea a holocaustului. În acest spirit, au fost trecute în revista documentele scrise pentru o interpretare nuantata si a arata ca în România nu a fost holocaust. Aceasta a fost, de altfel, si concluzia unei dezbateri organizata la Academia Româna în 30 octombrie 2000. Reliefând unele contradictii în felul în care au fost interpretate evenimentele, istoricul iesean a pledat pentru respectarea unor principii stiintifice în definirea conceptului de holocaust si disocierea între cel brun, rosu sau cel nuclear pentru o corecta considerare a evenimentelor. Au puse în evidenta si o serie de deficiente în unele studii cum sunt:  evitarea unei istorii critice a problemei holocaustului; ignorarea, de regula, a cauzelor evenimentelor, mergându-se cel mai adesea pâna la o pudoare greu de înteles; manifestarea unei preferinte pentru cifre; unele deficiente de interpretare în ce priveste investigarea, ordinea si selectarea documentelor; faptul ca se exagereaza depozitiile orale în detrimentul celor scrise si altele. În cazul României, obligatia istoricilor ramâne una singura: sa dovedeasca  în ce grad într-un program însumând politica antisemita, evenimente dureroase echivaleaza cu un holocaust.

Acad. Maya Simionescu, vicepresedinte al Academiei Române, a citit un text transmis de acad. Nicolae Cajal din care citam ca rememorarea holocaustului trebuie facuta ca o marturie a fortei morale de a depasi unele momente critice în raporturile dintre oameni, de trage învataminte pentru construirea împreuna a viitorului. Holocaustul nu a însemnat, în România anilor 1940-44, nimicirea tuturor evreilor. Colaborarea lui Ion Antonescu cu nazistii a facut multe victime, dar daca numarul nu a fost atât de mare se datoreaza tolerantei si cumsecadeniei poporului român si rezistentei si capacitatii proverbiale a evreimii de a se adapta la conditiile cele  mai vitrege. Dar, faptele arata, necontestat ca a existat o puternica desfasurare a miscarii antievreiesti dusa pâna la nimicirea unei parti importante din evreimea tarii. Aceste tragice evenimente nu au fost uitate, ci amintite cu responsabilitate din convingerea ca o situatie limita similara nu se va mai repeta nicaieri si niciodata.

În încheiere, acad. Dan Berindei, moderatorul lucrarilor, a remarcat  ca au fost opinii diferite,  dar ca rezultanta este una pozitiva, în sensul ca s-au facut pasi înainte, ceea ce face ca dezbaterea sa ramâna deschisa. Nu întreaga Românie, ci parti din ea au fost atinse de holocaust. Sa continuam dezbaterile, cu echilibru, cu masura, cu analiza critica a izvoarelor pentru a reconstitui evenimentele în dimensiunile lor reale.

Au participat acad. Marius Iosifescu, acad. Florin Gh. Filip, acad. Gheorghe Vladutescu, vicepresedinti ai Academiei Române, acad. Victor Voicu, secretar general al Academiei Române, PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, membru corespondent al Academiei Române, membri ai Academiei Române, personalitati ale vietii cultural-stiintifice si politice.