„Mai multă modestie intelectuală!“

---

Întâlnirea cu profesorul Mircea Flonta, membru corespondent al Academiei Române, s-a situat la un nivel înalt de așteptare. Așa se explică faptul că am abordat diverse teme actuale: statutul profesorului, educația, egalitatea șanselor ca problemă cardinală într-o societate, calitatea de a fi cetățean, emoție, calm și (in)toleranță.

Cătălin Mosoia: Ce vă place în munca dumneavoastră, domnule profesor Mircea Flonta?

Prof. Mircea Flonta: Mi-a plăcut dintotdeauna să fiu profesor. Atât să explic cum înțeleg eu ceva, cât și să discut în contradictoriu în legătură cu diferite teme. [...] Cred că există puterea aceasta de atracție și de seducție pe care o poate exercita personalitatea profesorului. [...] Miza aceasta, a educației, este imensă pentru că, dacă se discută în legătură cu slăbiciunile societății românești, atunci unul dintre aspectele majore este nivelul scăzut al educației, al capacității de a ne exersa în mod independent judecata proprie. Noi suntem extrem de influențabili din cauza faptului că depindem în reacțiile noastre, în judecăți, în orientările noastre, mult prea mult de emoție și prea puțin de judecată calmă. Oricine cunoaște Occidentul puțin mai bine – adică nu stând prin hoteluri și făcând turism, ci trăind într-o familie, având relații apropiate cu anumiți oameni, urmărind modul cum ei gândesc și reacționează în viața de fiecare zi – va constata că, spre deosebire de noi, ei sunt mult mai raționali, sunt mai calmi, cumpăniți, conștienți de relativitatea și de caracterul îndoielnic al anumitor aprecieri și judecăți. Noi, în mare măsură, suntem intoleranți, iar acest aspect este vizibil în discuția publică din România, de la discuția intelectualilor până la discuția politicienilor, care se caracterizează prin intoleranță, vehemență, chiar prin brutalitate, prin lipsa disponibilității de a asculta și de a înțelege opinii diferite.

Cătălin Mosoia: Cum explicați?

Prof. Mircea Flonta: Suntem extrem de emotivi. Orice judecată rațională îndeamnă la înțelegerea relativității diferitelor opinii și te poate ajuta să înțelegi că există o motivație și pentru poziția celuilalt, care este foarte deosebită sau chiar diametral opusă poziției tale. În această situație, judecata rațională stimulează o anumită caracteristică, foarte importantă, și anume, toleranța. Vreau să spun că poți să discuți oricând și oricât în legătură cu divergențele dintre oameni, dar să discuți calm și cu conștiința că nu ești deținătorul unui adevăr indiscutabil. Pentru că problemele vieții publice, ale vieții practice, diferitele chestiuni care țin de orientări culturale sau de orientări ale gândirii sunt marcate de opțiuni și de privilegierea unui anumit punct de vedere și anumitor valori. Or, diferite valori pot să fie în conflict. Cu alte cuvinte, poți să ai o poziție susținută de aderența necondiționată la o anumită valoare și o poziție determinată de aderența necondiționată la altă valoare, iar cele două poziții să fie incompatibile. De exemplu, dreptatea presupune să-i tratezi pe toți la fel. Compasiunea, mila presupune să-l avantajezi pe cel slab. Apoi, compasiunea și dreptatea sunt valori, iar în multe situații nu sunt compatibile și nu conduc spre aceeași evaluare și spre același mod de a acționa. Dacă cineva optează pentru o anumită valoare, totuși poate să-și dea seama că și poziția celuilalt are o anumită justificare.

Să ne gândim la societatea actuală: o valoare este competiția. Succesul în competiție este un obiectiv urmărit, apreciat, recunoscut, altfel spus, demn să constituie o țintă a activității omenești care este înțeleasă și aprobată social. Pe de altă parte, colaborarea este de asemenea o valoare. Există situații în care ele sunt compatibile, adică pot fi împăcate, dar există și situații în care stau una în calea celeilalte, iar fiecare persoană va opta pentru una sau alta.

Un alt exemplu: politica liberală este bazată pe privilegierea promovării liberei inițiative și, deci, a competiției.

Cătălin Mosoia: Și a performanței.

Prof. Mircea Flonta: Da, și a performanței. Adică, dacă este vorba de prioritizarea performanței înseamnă că unii sunt mai tari, iar alții sunt mai slabi. Cei mai tari câștigă, cei mai slabi pierd. Politica social-democrată este bazată pe privilegierea solidarității. Când zic social-democrată vorbesc de tradiția social-democrată, nu vorbesc de un partid sau altul. Sigur că s-ar dori să se facă un compromis între una și cealaltă, iar acest lucru se poate observa în anumite situații, care sunt foarte instructive.

La începutul anilor 1970 am petrecut un an și ceva în Germania, ca bursier al Fundației „Alexander von Humboldt“. Cu această ocazie am cunoscut puțin și viața publică din acea perioadă din Germania. În acel moment, erau două partide mari în competiție: Partidul Social Democrat, un partid care punea accent pe problema socială, și Uniunea Creștin Democrată, un partid mai conservator, cu nuanțe liberale. În perioada aceea, oamenii aveau o opțiune clară dacă erau puși în situația de a alege între CDU și SPD. Ulterior, lucrurile s-au schimbat, în sensul că partidul creștin democrat a virat spre centru și spre stânga; cu alte cuvinte, a dezvoltat o politică socială, adică o politică în care erau sprijiniți cei mai puțin avantajați în competiție. Altfel spus, statul a cheltuit tot mai mult pentru educația celor defavorizați, ocrotirea sănătății lor sau îmbunătățirea situației lor economice, pentru ca tinerele generații din toate păturile populației să aibă aproximativ aceleași șanse. Aceasta este o mare problemă. Discută cineva în societatea românească de egalitatea șanselor? Egalitatea șanselor este o problemă cardinală. Are un băiat sau o fată de la țară perspective de realizare în viață asemănătoare cu cele ale unui copil care trăiește într-o familie înstărită sau cu persoane instruite?

Se spune că nu avem încă resurse pentru acest lucru. Dar, dacă nu avem resursele necesare, adică nu avem capacitatea de a face ceva pentru a scoate o masă mare de oameni dintr-o stare de incultură acută, care deseori se accentuează din cauza faptului că inegalitatea în ceea ce privește oferta în educație, ocrotirea sănătății sau accesul la cultură între diferite regiuni ale țării, între diferite orașe, între diferite localități, se accentuează tot mai mult, atunci nu avem o bază pentru a discuta despre cetățean. Pentru că cetățeanul, actorul fără de care nu există o societate democratică funcțională, este un om care ar trebui, dacă este cetățean, să îndeplinească minim două condiții: să aibă un nivel de instrucție minim și să trăiască din muncă cinstită. Luând în considerare aceste dimensiuni, câți cetățeni avem în momentul de față în România?

Sigur că într-o țară relativ săracă este mai greu să stabilești o ierarhie a priorităților. După părerea mea, cea mai mare prioritate este să ai o generație nouă, care să fie capabilă, pe de o parte, să-și ducă viața și munca în limitele legii și într-un spirit de înțelegere și ajutorare cu semenii și, pe de altă parte, să aibă competențele necesare. Cred că ordinea lucrurilor într-o societate este sănătatea, educația, la care se adaugă crearea de locuri de muncă. Acestea sunt prioritățile absolute. Or, dacă urmărim discuția publică și, mai ales, practica și nu discuția, o să constatăm că prioritățile sunt altele. Deci, din punctul acesta de vedere, cred că mulți dintre oamenii care au răspunderi publice nu cred efectiv în prioritatea absolută a educației și a sănătății. Și asta ne deosebește, cred, de țări care au avut o dezvoltare demnă de apreciat: Finlanda, Norvegia, Danemarca. În toate aceste țări, alfabetizarea a făcut progrese mari încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Noi, în privința asta, cred că am înregistrat anumite reculuri, nu avem statistici demne de încredere, însă cred că există un număr foarte mare de oameni care, pe de o parte, pot fi exploatați de alții din pricina capacității lor reduse de discernământ și, pe altă parte, pot fi manipulați de orice gen de propagandă, mai ales propaganda extremistă, care se adresează în primul rând emoțiilor. Cu alte cuvinte, cu cât societatea este mai needucată, mai neinstruită, cu atât oamenii sunt puși în mișcare mai degrabă de emoții în loc să examineze calm și echilibrat realitățile.

Noi nu avem o istorie care ne avantajează. Timp de o jumătate de mileniu, să zicem de la 1300 spre 1900, granița Europei a fost pe Carpați. Acest aspect nu se accentuează pentru că parcă ar atenua ideea că națiunea română este unitară. Țărănimea română din Ardeal a fost pătura cea mai de jos a populației de acolo. Ea a trăit într-o societate în care exista, ce-i drept, o doză considerabilă de abuz și de arbitrar, dar existau, totuși, protecția vieții – nimic nu este mai important decât asta! −, protecția bunurilor, anumite elemente de drept și o administrație supusă anumitor norme. Contrastul este formidabil, pentru că marea masă a populației a trăit, în Moldova și Țara Românească, sute de ani într-un regim de spoliere extrem. Cu alte cuvinte, cei care erau la putere – să zicem domnii și acea fracțiune din marea boierime care constituia anturajul fiecărui domn – aveau o perioadă scurtă de timp pentru a dobândi anumite avantaje, în condițiile în care erau amenințați întotdeauna de concurență. Altfel spus, domnia se câștiga și se menținea plătind mai mult decât concurenții. Deci, nu existau nici protecția vieții, nici protecția proprietății și, bineînțeles, nicio încurajare pentru muncă și, mai ales, pentru activitate de perspectivă. Noi nu avem niște deprinderi ale muncii în ceea ce privește continuitatea, perseverența asemănătoare vesticilor. Pentru că nu este rentabil. Dacă nu ai asigurată perspectiva că viața îți este ocrotită și că venitul îți este asigurat, dacă ești supus abuzului, cum este omul supus fenomenelor naturii pe care nu le poate controla, atunci se instalează o stare de spirit de a trăi de pe o zi pe alta. Această stare de spirit este un rezultat al învățării din experiență, a unei vieți de sute și sute de ani trăite în aceste condiții. Adică, este evident că nu ai nicio motivație pentru o muncă continuă organizată dacă nu ai, în primul rând, un minimum de securitate asigurat de ocrotirea vieții și a avutului și o legislație care să nu permită altuia să dispună de bunul tău și de munca ta. Această stare, care s-a perpetuat de-a lungul a sute și sute de ani, nu a putut să nu aibă influențe asupra modului de a gândi și de a simți al oamenilor. Astfel s-a creat o mentalitate, un fel de a fi care e adânc înrădăcinat. Mentalitățile au un conservatorism extraordinar, în sensul că nu se schimbă de-a lungul multor generații; ele se schimbă, totuși, dacă condițiile sunt persistent altele și dacă mentalitățile respective nu aduc succes. Dacă munca cinstită ar fi fost încurajată și răsplătită în România, atunci am fi avut mult mai mulți oameni dispuși să facă muncă cinstită. Pe scurt, este vorba de o anumită învățare din experiență. Am vorbit despre faptul că suntem foarte emotivi, dar foarte emotiv este omul care nu este sigur pe puterile lui și nu depinde de puterile lui, ci depinde de alții.

Cătălin Mosoia: Întotdeauna?

Prof. Mircea Flonta: În general, da. Copiii care cresc într-o familie unde există multă violență, conflicte, încordare sunt foarte emotivi. Într-o societate în care nu există domnia legii − adică, asigurarea vieții, a avutului și posibilitatea de a rezolva orice conflict de interese pe baza unor instanțe care sunt neutre − nu se schimbă mentalitatea. Dacă cineva merge în România la serviciile publice și la instanțele de stat și constată mereu că nu este tratat la fel ca unul care are cunoștințe sau rude acolo, atunci mentalitatea nu se schimbă.

Cătălin Mosoia: Cum pot fi conștientizați oamenii?

Prof. Mircea Flonta: Prin răsplată și pedeapsă. Nu există altă metodă. Metoda asta nu a fost folosită după 1990. Toată lumea civilizată din Europa de Vest este produsul acestui tratament.

Cătălin Mosoia: Revenind la emoție, înțeleg că soluția este în noi, nu în altă parte. Avem energia, dar nu avem cunoașterea și priceperea necesare?

Prof. Mircea Flonta: Avem nevoie de o schimbare treptată de mentalitate. Aceasta pornește de la premisa că pentru majoritatea oamenilor, în afara unor cazuri excepționale de oameni dotați, rezultatele importante se obțin numai printr-o muncă ordonată îndelungată, perseverentă, metodică, și nu altfel, prin inspirație, talent ori intuiție. Cu alte cuvinte, dacă vrei să ajungi cât mai departe în viață, este necesar să te așezi într-o muncă răbdătoare foarte tenace. Un caracter echilibrat și rațional este în stare de o muncă de durată și o muncă bazată pe colaborare. Altfel, intervin nerăbdarea, pripeala, dorința de a obține ceva excepțional într-un timp scurt, ambiții nerealiste, care demonstrează preponderența emoției, a unei speranțe care nu are o bază rațională.

Noi avem modelul geniului, al poetului și al pictorului din perioada romantică, suntem oarecum fixați pe acest ideal creator al geniului izolat. În mod normal, rezultatele care au importanță socială ori culturală se obțin printr-o muncă de durată, care se realizează deseori în colaborare și în care spiritul ce susține și animă activitatea este plăcerea pe care ți-o dă o treabă bine făcută și nu ecoul. Dacă o treabă este bine făcută, există o recompensă pe care o exprimă cuvinte ce nu mai sunt folosite: „uitare de sine“.

Cătălin Mosoia: Omul uită de el când face acea muncă.

Prof. Mircea Flonta: Iar pentru el, cea mai importantă este plăcerea.

Cătălin Mosoia: În istoria științei, există exemple de oameni care s-au dedicat în totalitate lucrului lor astfel că o perioadă îndelungată nu s-a mai știut nimic de ei?

Prof. Mircea Flonta: Immanuel Kant a devenit în anul 1771 profesor de logică și metafizică, iar din acel moment nu a mai publicat nimic timp de zece ani, până în 1781, când a apărut Critica rațiunii pure. Pentru că el a avut o idee, a vrut să o urmărească și să o elaboreze pas cu pas. O asemenea atitudine arată în ce măsură oamenii își găsesc răsplata, de multe ori, în munca lor.

Cătălin Mosoia: Domnule profesor Mircea Flonta, ce spuneți despre capacitatea de a esențializa un text?

Prof. Mircea Flonta: Uneori ne lipsește respectul cuvenit celui care ne citește și ne ascultă. Noi avem un cult exagerat al spontaneității. Pe frontispiciul discursului public în România și al mesajului disciplinelor umaniste ar putea să fie scrisă următoarea sentință: Mai multă modestie intelectuală!

Cătălin Mosoia: Punct.

25 mai 2021

*Profesorul Mircea Flonta a devenit membru titular al Academiei Române la data de 15 septembrie 2021.

Interviul integral cu filosoful Mircea Flonta a fost publicat în revista „Academica“, nr. 370-371, august-septembrie 2021, pp.60-65.

Credit foto: Alina Bianca Bălan