Academia Română, una dintre cele mai respectate instituții din România

---

Introducerea transplantului hepatic ca metodă terapeutică în România este una dintre cele mai cunoscute realizări profesionale ale medicului Irinel Popescu. Are contribuții esențiale la dezvoltarea chirurgiei hepatice și pancreatice și a dezvoltat prima bancă de tumori din țara noastră. Interviul pe care vi-l propun în continuare a fost realizat în biroul dânsului, la Institutul Clinic Fundeni. Am discutat despre medicină, despre chirurgie și calitățile unui medic chirurg, precum și despre viitorul transplantului de ficat; de asemenea, despre personalitățile științifice care i-au influențat cariera și Academia Română.

Cătălin Mosoia: La finalizarea studiilor liceale ați ales facultatea de medicină. Cum de ați făcut această alegere?

Irinel Popescu: Am ales medicina fără să fi simțit o chemare în timpul liceului. Am urmat o clasă de real la Liceul „Frații Buzești“ din Craiova; toți colegii mei au ales facultăți cu profil de matematică sau informatică și, inițial, aceasta era și intenția mea. Alegerea facultății de medicină a fost, la un moment dat, dorința mamei, însă pentru mine medicina a fost o provocare, pentru că era una dintre facultățile foarte bine cotate și la care se intra foarte greu. Am devenit student la Facultatea de Medicină Generală din București și pe parcursul anilor de studii am descoperit frumusețile și puterea de atracție a medicinei. Dar, neavând tradiție în familie și alte tangențe cu medicina, nu aș putea spune că alegerea s-a datorat unei înclinații personale.

Cătălin Mosoia: Ați devenit după absolvirea facultății de medicină, primul medic din familia dumneavoastră.

Irinel Popescu: Da. Cred că orice disciplină și orice meserie poate fi descoperită și pe parcurs. Nu-i obligatoriu să urmezi o facultate și să te dedici unei anumite profesii dintr-o vocație timpurie.

Cătălin Mosoia: Cum ați devenit interesat de chirurgie?

Irinel Popescu: Încă din timpul facultății știam că există un examen decisiv pentru evoluția ulterioară a fiecărui absolvent: examenul de internat. Inspirat din sistemul universitar medical francez, acest examen de internat se susținea la începutul anului VI, ultimul an de medicină, iar cei care treceau de acest concurs greu urmau trei ani de internat. Această perioadă permitea internilor, pe de o parte, să rămână în centrul universitar respectiv, iar pe de altă parte, să urmeze drumul spre o carieră universitară.

Examenul de internat a devenit pentru mine un obiectiv încă din timpul facultății. A trebuit să aleg între chirurgie și medicină internă. Deși inițial eram mult mai atras de medicină internă, oricare dintre ramurile medicinii interne mi s-au părut, la vremea respectivă, relativ limitată; chirurgia permitea obținerea de rezultate concrete și mi s-a părut că oferă mai multe posibilități de dezvoltare. Dacă ar fi existat cardiologia invazivă de astăzi – când medicina internă s-a apropiat de chirurgie, iar unele procedee sunt practici chirurgicale –, poate că aș fi ales una dintre ramurile medicinii interne.

Îmi amintesc că numărul de locuri era limitat, 12 locuri pentru chirurgie și cam tot atâtea pentru medicină internă. M-am hotărât pentru chirurgie. Am reușit pe primul loc și asta a contat foarte mult în alegerea stagiilor și în orientarea carierei viitoare. În anul următor (1977) am absolvit Facultatea de Medicină Generală cu media 9,97 și am obținut premiul „Elena Dimitriu“ pentru cel mai bun rezultat la absolvire și examenul de internat.

Atunci când am terminat internatul s-a scos la concurs un loc în Clinica chirurgicală „Fundeni“. Faptul că am reușit la acest concurs în clinica profesorului Dan Setlacec, la vremea respectivă, unul dintre cei mai reputați profesori de chirurgie din România, a fost, poate, cea mai mare șansă a carierei mele profesionale.

Cătălin Mosoia: Ce calități credeți că trebuie să aibă un medic chirurg?

Irinel Popescu: Cred că atunci când vorbim de un chirurg, singurul lucru care contează sunt rezultatele. Iar acestea nu vin de la sine, rezultatele vin după o intensă perioadă de pregătire, multe lecturi, congrese, după multă practică, după multă experiență. Medicina nu se face după imaginația doctorului sau după dorințele lui, ci se face după cerințele bolnavilor. Iar când bolnavul își alege un medic sau un spital anume se uită la rezultate; pe bolnav nu-l interesează dacă acel chirurg este înalt sau scund, gras ori slab, în vârstă sau tânăr, ci îl interesează ce rezultate are, pentru că boala sa are nevoie de un specialist cu cel mai înalt nivel de pregătire. Un medic care are rezultate în domeniul lui este un medic care va fi căutat de bolnavi.

Cătălin Mosoia: Cum v-ați întâlnit cu Academia Română?

Irinel Popescu: Încă din liceu știam că Academia Română reprezintă cel mai înalt for de consacrare. Întâlnirea mea cu Academia Română a fost un parcurs în trepte. Am fost primit ca membru corespondent în Academia de Științe Medicale (în 1999) și, după câțiva ani, ca membru titular. Amintesc că președintele Academiei de Științe Medicale era profesorul academician Nicolae Cajal (1919-2004), în același timp și președintele Secției de științe medicale din Academia Română.

Primirile în Academia Română nu se fac la cerere, ci la propunerea unui membru al acestei instituții. Pe mine m-a propus, încă din anul 2001, doamna academician Maya Simionescu, după reușita primelor operații de transplant hepatic din România. Îmi aduc aminte că dânsa așa a și justificat: a vrut să aducă în Academia Română un suflu nou, metode de cercetare și mentalități noi. Aceasta pentru că, la fel ca și acad. Maya Simionescu, și eu am petrecut o perioadă de timp în Statele Unite, iar dânsa a considerat că cineva care vine după un stagiu de trei ani fără întrerupere în SUA, în domeniul său de specialitate, corespunde profilului unui membru al Academiei Române.

Pot spune că după zece ani petrecuți împreună cu profesorul Dan Setlacec, următoarea șansă a vieții mele au fost cei aproape cinci ani de specializări, dintre care trei i-am petrecut în SUA, ani care au contribuit decisiv la formarea mea, mai ales, în transplantul de ficat.

Cătălin Mosoia: Dacă vorbim de domeniul transplantului, dumneavoastră ați introdus o anumită direcție: transplantul hepatic ca metodă terapeutică în România. Ce puteți spune despre acest moment din cariera dumneavoastră profesională?x

Irinel Popescu: Sunt diferite tipuri de transplant și fiecare are caracteristici separate, nu se discută despre toate la un loc. Vorbim despre transplantul de ficat, despre chirurgie hepatică, despre o chirurgie de mare anvergură! Rezecțiile hepatice majore, atunci când au început, la mijlocul secolului al XX-lea, aveau o mortalitate de circa 40%. Evoluția chirurgiei hepatice a fost, într-un fel, spectaculoasă, pentru că era o noutate, iar, în alt fel, dificilă și care necesita o îndelungată pregătire ca să o poți practica. Cu atât mai mult, transplantul de ficat a fost o metodă extrem de spectaculoasă de la bun început – unii au considerat-o chiar imposibilă, erau voci autorizate care spuneau că această operație nu se poate face, spre deosebire de alte tipuri de transplant care sunt mult mai ușoare și mai simplu de efectuat.

Ei bine, operația a reușit, dar trecând printr-un pionierat extrem de dificil, pe care numai încăpățânarea lui Thomas Earl Starzl – dar și a unora de același tip ca și el, cum ar fi Roy Calne la Cambridge, Henri Bismuth la Paris sau Rudolf Pichlmayer la Hanovra – a contribuit la reușita metodei. Mi-aș permite să spun că tot ceea ce a adus transplantul hepatic, nu numai în chirurgie, dar și în anestezie și terapie intensivă, în gastroenterologie, în imunologie etc., până la urmă, pleacă de la meritul unor chirurgi. Trebuie să mărturisesc că, rememorând istoria transplantului, chirurgia a luat-o înaintea altor ramuri fără de care transplantul nu poate reuși – poate chiar înaintea anesteziei și a terapiei intensive, dar mai ales înaintea imunologiei și imunosupresiei.

Transplantul de ficat a reușit tehnic în anul 1967, după patru ani în care niciun bolnav nu supraviețuise intervenției. A trebuit să mai treacă 16 ani până când a fost acceptat ca metodă terapeutică, deoarece în 1980 a apărut ciclosporina, care a fost primul imunosupresor cu adevărat eficient. Și numai după apariția acestui imunosupresor o tehnică chirurgicală s-a transformat într-o metodă terapeutică.

Transplantul hepatic este una dintre aventurile minții și cunoașterii umane, realizare care a fost posibilă grație eforturilor medicilor chirurgi care au constituit forța care a dus lucrurile înainte. În ziua de azi, lucrurile sunt standardizate, se cunoaște bine care este rolul chirurgului, rolul gastroenterologului și al colegilor din anestezie și terapie intensivă, ce înseamnă imunologia de transplant, ce înseamnă imunosupresia. Dar, la început, chirurgii au reprezentat forța care a dus înainte tot acest angrenaj!

La nivel mondial, transplantul hepatic, introdus în SUA, a devenit metodă terapeutică din 1983. Eu am început pregătirea în transplant între anii 1990 și 1995. După ce m-am întors din SUA, la sfârșitul anului 1994, au fost vreo cinci ani de pregătire a programului de transplant și patru intervenții chirurgicale cărora bolnavii nu le-au supraviețuit. Abia în aprilie-mai 2000 au fost realizate primele operații cu supraviețuirea bolnavilor Gheorghe Penea și Gheorghe Badea. De atunci a început programul românesc de transplant.

Cătălin Mosoia: Pe amândoi pacienți îi chema Gheorghe.

Irinel Popescu: O coincidență. Întâmplarea a făcut ca operațiile să aibă loc în preajma zilei când se celebrează Sf. Gheorghe, una înainte, cealaltă după această zi.

Cătălin Mosoia: Transplantul de ficat se face integral sau se poate și cu fragmente?

Irinel Popescu: Ficatul este un organ vital, iar o operație asupra acestuia prezintă un grad ridicat de complexitate și, uneori, de dramatism, de unde rezultă și responsabilitatea pe care o are un medic chirurg atunci când face o astfel de operație. În primul rând, pentru că se extirpă ficatul bolnav, iar această parte a operației a fost multă vreme cea mai dificilă. Apoi, noul ficat trebuie implantat într-un timp destul de scurt și, esențial, trebuie să funcționeze, pentru că altfel bolnavul moare.

La început, a fost folosit doar un ficat întreg, prelevat de la un donator în moarte cerebrală. La sfârșitul anilor 1980 a început transplantul cu fragmente de ficat, mai întâi de la părinte (de obicei, mamă) la copil, deci de la adult la copil, în SUA, la Chicago – Christoph Broelsch a avut primul program de succes cu acest tip de operație. Ulterior, în Asia, a început programul de transplant cu fragment mai mare de ficat, de la un adult la alt adult, oarecum aproape simultan în Japonia și în Hong Kong și după aceea s-a extins cu mult succes în Coreea de Sud, unde s-a și dezvoltat la o scară nemaintâlnită.

Astăzi se face transplant și cu ficat întreg, dar și cu fragment de ficat, fie cu un fragment mic, de la părinte la copil, de la adult la copil, sau cu un fragment mai mare, de la adult la adult. Uneori, ficatul de la un donator în moarte cerebrală este împărțit în două părți care se transplantează la doi receptori, fie două părți egale la adulți, fie două părți inegale, una mai mare și una mai mică, la un adult și un copil.

Cătălin Mosoia: Care ar fi viitorul în domeniu? Credeți că ficatul poate fi dezvoltat în laborator?

Irinel Popescu: Acesta este viitorul! Pentru că marea dramă a transplantului la nivel mondial este lipsa unui număr suficient de donatori. Speranțele noastre se leagă de ceea ce numim astăzi inginerie genetică sau de printed organs, deci de noile tehnologii care permit confecționarea unor organe și care, practic, imprimă aceste organe pe baza unui soft capabil să reproducă în întregime structura lor. Nu s-a ajuns acolo, dar sperăm să se ajungă. Astfel, fiecare bolnav care are nevoie de transplant poate să beneficieze de un organ compatibil care să-i fie transplantat exact atunci când are nevoie. Astăzi, bolnavii sunt pe o listă de așteptare și ei nu știu când anume o să le vină rândul. Or, depășirea acestei situații nu poate fi făcută decât cu ajutorul științei.

Cătălin Mosoia: Ați cunoscut foarte multe personalități ale medicinei, începând cu coordonatorul lucrării dumneavoastră de doctorat, medicul Dan Setlacec (1921-2001). Ce alte personalități ale medicinei v-au influențat cariera?

Irinel Popescu: Întâi, din chirurgia românească începând cu maeștri pe care i-am avut în timpul internatului: la Spitalul „Dr. Ion Cantacuzino“, profesorul Ioan Juvara ⁱ cu care am și început internatul, doctorul Eugen Păcescu, profesorul Corneliu Dragomirescu; la Spitalul de Urgență, doctorii Eugen Cerchez și Paul Blidaru, iar la Spitalul Fundeni, conferențiarul Mihai Stăncescu și, desigur, profesorul Dan Setlacec.

Din străinătate, au fost patru mari personalități care m-au influențat: Thomas Starzl, părintele transplantului, cu care am avut onoarea să colaborez și onoarea de a-i fi, indirect, elev, în cele opt luni pe care le-am petrecut la Pittsburgh, SUA, și cu care am păstrat o relație pentru tot restul vieții; Christoph Broelsch, marele pionier al transplantului de la adult la copil; Nick Lygidakis (Grecia), fondatorul și președintele Asociației Internaționale a Chirurgilor, Medicilor Gastroenterologi și Oncologi (IASGO ⁱⁱ ); sunt membru al acestei prestigioase asociații profesionale din 1996, acum sunt vicepreședinte IASGO și redactor-șef adjunct al revistei ⁱⁱⁱ publicată de IASGO; ultimul, dar nu cel din urmă, profesorul Domenico Forti, de la Spitalul Niguarda din Milano, cu care am colaborat la începuturile programului de transplant hepatic de la Institutul Clinic Fundeni.

Tuturor acestor patru personalități, le port o neștearsă amintire și pot spune că ei au avut un rol decisiv în formarea mea. De altfel, marile personalități cu care am avut șansa să mă formez și pe care le-am menționat, cei mai mulți nu mai sunt astăzi printre noi, dar amintirea lor, și poate asta este și definiția unui maestru, lasă urme, iar cei pe care i-au format sau la formarea cărora au contribuit își vor aminti de ei întotdeauna. Rostul unui mentor este ca munca lui să se transfere generațiilor următoare. Asta am încercat să fac și eu de-a lungul întregii mele cariere.

Cătălin Mosoia: Ce reprezintă Academia Română pentru dumneavoastră?

Irinel Popescu: Academia Română este cel mai înalt for de consacrare și una dintre instituțiile cele mai respectate din România. Din punct de vedere științific se consideră că părerile Academiei Române reprezintă sentința supremă sau cea mai sigură și mai pertinentă, mai documentată formă de expresie a unor adevăruri științifice, a unor consacrări literare și artistice. Pe de o parte, oamenii care sunt acolo sunt considerați cei mai reprezentativi în plan științific și cultural pentru națiunea română; pe de altă parte, părerile emise de Academia Română sunt, poate, cele mai respectate de opinia publică și de cercetătorii dintr-o anumită ramură.

14 martie 2023

Note

i  Medicul Ioan Jak Rene Juvara (1913-1996) este membru de onoare al Academiei Române (ales în 1992).
ii International Association of Surgeons, Gastroenterologists and Oncologists, https://iasgo.net/.
iii Surgery, Gastroenterology and Oncology, https://www.sgo-iasgo.com/.