Domeniul cercetării bolilor neurovasculare în România a fost deschis la Academia Română

---

Academician Constantin Popa este un medic al faptelor reper. Știam că este extrem de exigent cu sine și ceilalți. Poate că de aceea acceptă cu dificultate un interviu. Răspunsul favorabil pe care profesorul academician Constantin Popa l-a dat invitației noastre la dialog l-am primit cu bucurie, dar și cu emoție. Acestea au fost sentimentele care m-au însoțit de la întâlnirea propriu-zisă cu academician Constantin Popa până în momentul când discuția, pe care am avut-o în Clubul Academicienilor, a luat forma interviului pe care vi-l propun în paginile care urmează.

Prof. dr. Constantin Popa – Neurolog. Membru titular al Academiei Române din 2003 (corespondent – 2001)

Cătălin Mosoia: Domnule academician Constantin Popa, după ce ați fost pregătit și ați practicat neurologia clasică, fără abordarea științifică a domeniului bolilor neurovasculare, ați inițiat și dezvoltat domeniul patologiei vascular cerebrale în România. Încerc o primă enumerare succintă a realizărilor dumneavoastră profesionale: primul Institut Național de Neurologie și Boli Neurovasculare (INNBNV) din sud-estul Europei, primul Laborator de Hemodinamică Cerebrală, primul Laborator de Izotopi Radioactivi în Neurologie, primul Laborator de Tomografie Computerizată și de Rezonanță Magnetică Nucleară, Laboratorul de Rezonanță Magnetică Nucleară Funcțională și numeroase metode și tehnici inovative de abordare a afecțiunilor neurovasculare. Cum ați ajuns la medicină?

Acad. Constantin Popa: Tata a fost un om înțelept și m-a sfătuit să aleg o profesie practică, iar cea mai de dorit era medicina. Era foarte greu de intrat la Facultatea de Medicină din cauza „dosarului“ necorespunzător pentru acele vremuri: tata era considerat chiabur din clasa de mijloc, pentru că avea șapte hectare de pământ și, potrivit ideologiei acelor timpuri, nu aveam voie să dau examen de admitere în învățământul superior; în schimb, puteam să urmez o școală medie tehnică de patru ani sau o școală profesională.

În 1952 eram în București și locuiam la internat. Pentru a supraviețui m-am angajat temporar la diverse munci fizice. În același an, la sugestia Gloriei, sora mea, am participat la un concurs de admitere, destul de greu, la Școala Medie Tehnică Medicală, transformată dintr-o instituție catolică veche și având exigențe occidentale. Am fost primul pe lista celor admiși. Am primit bursă și am fost cazat la internatul școlii, într-o cameră cu mai mulți colegi. În timpul celor patru ani de studii la această școală am învățat, după sistemul catolic, o mulțime de lucruri medicale pe care, ulterior, la Facultatea de Medicină, nu le-am mai reîntâlnit atât de profunde și de exacte. O mare parte dintre profesorii de la această școală erau foști profesori universitari de la Facultatea de Medicină din București, dar care făcuseră detenție din motive politice și, după eliberarea din pușcărie, fuseseră retrogradați de la titlul de profesor universitar la cel de profesor de școală medie tehnică. Erau foarte buni profesioniști și ne-au învățat anatomie, chimie, fiziologie, biochimie și aveau pretenții mari de la elevi – ne cereau să știm atât de multe lucruri încât doar un sfert dintre elevi am rezistat la nivelul pe care l-au impus. Mie nu mi se părea că depun un efort extraordinar pentru că îmi plăcea să învăț. Îmi aduc aminte că seara, după terminarea orelor, la cămin, învățam franceza și engleza cu unul dintre pedagogii care ne supravegheau.

În 1956 am absolvit ca șef de promoție această școală medie tehnică, cu media maximă și titlul de asistent medical igienist. Directorul școlii m-a chemat la el și, drept premiu, mi-a dăruit un costum de haine și mi-a spus să merg la facultate. Ca șef de promoție, aveam dreptul să mă înscriu la facultate fără examen. M-am înscris la Facultatea de Medicină din București. Comisia de admitere a analizat dosarul și mi-a solicitat, cu titlu obligatoriu, o adeverință de la „cadre“ (Serviciul Personal dintr-o instituție, acum Resurse Umane) care să ateste faptul că familia mea nu se încadrează în categoria burghezo-moșierească. Am adus această hârtie, dar comisia mi-a respins categoric dosarul.

M-am angajat la SANEPID, Regiunea București, instituția sanitară care se ocupa cu diferite domenii de igienă publică și cu combaterea bolilor contagioase. Am început să lucrez cu gândul că în anul următor o să dau din nou examen la medicină. Mi-a plăcut activitatea pe care o făceam, cu atât mai mult cu cât am reușit să-mi impresionez colegii și superiorii grație cunoștințelor mele despre prevenție.

După un an, instituția unde lucram, mi-a permis să mă înscriu la Facultatea de Medicină, cu condiția primirii acordului de la Comitetul Central al unicului partid din acea vreme. Am solicitat în scris acest acord. Spre surprinderea mea, după o săptămână, am primit aviz favorabil, dar cu susținerea unui examen de admitere (deși aveam dreptul să intru la facultate fără examen, fiind șef de promoție la absolvirea Școlii Medii). Am susținut probele de admitere, dar nu am trecut de proba dosarului; șeful Comisiei se tot plimba încoace și încolo și spunea: „băiatul acesta a fost bun, dar uite, dosarul lui este prost“. Practic, am fost din nou respins.

Pentru asigurarea traiului zilnic munceam în Gara de Est și dădeam meditații. Am revenit la SANEPID și m-am reîncadrat pentru încă un an. În perioada care a urmat, am fost evidențiat, chiar și în presa vremii, în ziarul „Informația Bucureștiului“, ca bun profesionist și cu pregătire excepțională. Așteptam să treacă anul pentru a da din nou admiterea la facultatea de medicină.

În această perioadă se făceau recrutări de specialiști, care aveau aceeași specializare ca și mine, pentru exercitarea profesiei în războiul din Vietnam; mai precis, în Vietnamul de Nord, unde comuniștii aveau nevoie de oameni pregătiți în spatele liniei frontului. M-am înscris și am fost acceptat imediat. Interesant sau nu, le-am spus recrutorilor că am un dosar de cadre prost, dar mi-au răspuns că nu contează situația politică. Mi-au făcut rapid pașaport și mi-au transmis că voi fi chemat. Această întâmplare s-a petrecut în lunile de vară, înaintea examenului de admitere la facultate, care era programat în toamnă. Când a venit timpul, m-am înscris la Facultatea de Medicină, a urmat aceeași poveste cu dosarul ca și în anul precedent, însă, de data aceasta, mi-au permis să susțin probele de examen; mai mult, comisia luase decizia ca media de la examen să fie decisivă. Am intrat la Facultatea de Medicină din București în 1958 și am fost printre primii admiși, în condițiile în care erau 25–30 de candidați pe loc. Nu m-a mai interesat chestiunea cu Vietnamul.

Student la Facultatea de Medicină din București: 1958–1964

În anul I de facultate mi-am reîntâlnit o parte dintre profesorii de la Școala Medie Tehnică Medicală, pentru că fuseseră reîncadrați în învățământul superior. Am mers foarte bine, iar în luna martie a anului 1959 am fost chemat la minister, unde mi-au spus că am refuzat să plec în Vietnam. Este adevărat că nu m-am interesat să transmit vestea că am intrat la medicină. Le-am explicat că sunt student, dar nu au vrut să audă. Trebuia să plec imediat în Vietnam, însă am refuzat categoric. Am fost în audiență la Rectoratul IMF București și, într-un final, am scăpat de plecarea la războiul din Vietnam. Mi-am continuat studiile.

Am absolvit Facultatea de Medicină în 1964, cu media generală 10 (zece) la Examenul de stat. Ar fi trebuit să efectuez stagiul obligatoriu de trei ani, probabil ca medic la țară. Având o pregătire foarte bună, rectorul a decis să păstreze trei dintre studenții performanți în învățământul superior, ca preparatori.

Vreau să spun că în timpul facultății am beneficiat de o formă de pregătire, care acum nu se mai practică: concursuri pentru studenți de încadrare în spitale. Ca student la medicină în anii IV, V și VI, în urma unui concurs dificil, te puteai angaja și deveneai extern sau intern. Îmi aduc aminte că la interni au fost 300 de candidați pe 13 locuri, iar eu am trecut de cel mai greu examen din viața mea – sistemul de internat oferea o perspectivă de evoluție pe traiectoria învățământ – cercetare − clinică, în specialitatea dorită. Așadar, am fost extern, intern și apoi am dat concurs de preparator la Clinica de neurologie a Spitalului „Colentina“, unde profesor era medicul academician Oscar Sager¹. Acad. Oscar Sager a continuat să lucreze cu noi în clinică și laboratoare și după ce a ieșit la pensie (în 1965)², odată cu numirea ca șef de clinică a profesorului Ioan Cincă (1926–1999)³, un om extraordinar de echilibrat și care a stimulat toate evoluțiile colectivului nostru format din 19 cadre didactice și de cercetare.

Cătălin Mosoia: Profesorii dumneavoastră de la Facultatea de Medicină...

Acad. Constantin Popa: În vacanțele de vară din ultimii patru ani de facultate eram obligați să lucrăm în spitale o perioadă de una-două luni. Cunoscând foarte bine valoarea Școlii de medicină din Cluj-Napoca, care avea influențe germane, am ales să lucrez în spitalele din Cluj. Deși eram studenți, noi trebuia să realizăm zilnic investigațiile de laborator, iar rezultatele le prezentam după-amiaza, la contravizita profesorilor. Îmi aduc aminte că devenisem de mare ajutor în timpul gărzilor și al urgențelor medicale și chirurgicale. Astfel i-am cunoscut pe marii profesori: Octavian Fodor, Aurel Moga, Roman Vlaicu, Aurel Nana, Crișan Mircioiu, I. Goia, Ion Chiricuță și minunatul doctor Iurie Acalovschi, despre care se spunea că este coordonatorul Secției de terapie intensivă unde se tratează „toate accidentele de motocicletă din lume…“. Interesat fiind de istoria medicinei, am avut ocazia să consult documente aparținând lui Valeriu Bologa (1892–1971)⁴, președinte al Societății Internaționale de Istoria Medicinei (1949–1971), cel mai erudit om de știință în istoria medicinei din Transilvania.

În timpul celor șase ani de facultate, dar și după 1964, în perioada cât am fost extern și intern, profesorii de la București au fost de mare valoare științifică și intelectuală, la fel ca profesorii de la renumitele centre universitare din Iași, Cluj, Timișoara, Târgu Mureș și, ulterior, Craiova. Menționez doar câteva nume, în ordinea anilor de predare, la trei serii de studenți, timp de șase ani: Emil Eugen Repciug, Th. Riga, Nicolae Simionescu⁵ – cel mai respectat de noi la anatomie –, Mircea Flonta, la filosofie, Eugenia Soru, Aurora Popescu, Doina Onicescu, Grigore Benetato, Alfred Teitel, Emanoil Manolescu, Constantin Dimoftache, Teodorescu Exarcu, Valentin Stroescu, Marcel Saragea, Valeriu Nesteanu, Constantin Ionescu Mihăești, Mihai Ciucă, Constantin Maximilian, Ștefan Milcu, Marcela Pitiș, Ion Mezrobeanu,Vlad Bâlbâie, Ștefan S. Nicolau, Nicolae Cajal⁶ – cel mai iubit de toate generațiile de studenți și de medici –, Emil Crăciun, Vladimir Beliș, Ion Moraru, Ion Turai, Nicolae Gh. Lupu, Tiberiu Sparchez, Ion Emil Bruckner, Rudolf Brauner, Radu Păun, Constantin C. Dimitriu, Gherasim Leonida, Anton Mihail, Ciobanu Victor, Popescu Pompiliu, Constantin Anastasatu, Mihai Maurer, Dan Enăchescu, Dan Setlacec, Oleg Medrea, George Litarczec, Traian Dinculescu, Nicolae Teleki, Ștefan Teodorescu, Ștefan Gh. Nicolau, Oscar Sager, Arthur Kreindler, Vlad Voiculescu, Vasile Predescu, Constantin Arseni, Matei Balș, Ion (Iancu) Jianu, Marin Voiculescu, Valerian Popescu, Dorin Hociotă, Eugen Bogdan Aburel, Panait Sârbu, Alfred Rusescu, Priscu Răzvan, Dumitru Dobrescu, Ion Făgărășanu, Dan Gavriliu, Theodor Firică. Este vorba doar de profesorii care predau seriei unde eram și eu student.

Cătălin Mosoia: Domnule academician Constantin Popa, cum de ați ales neurologia ca specialitate?

Acad. Constantin Popa: Sistemul nervos a fost organul care m-a pasionat. Profesorul Nicolae Simionescu, șef de lucrări la anatomie, cel mai apropiat și admirat de noi, a sesizat această preocupare încă din primul meu an de facultate. La lucrările practice de anatomie (disecții) îmi solicita diverse secțiuni, vedeam cu ușurință tot ceea ce era în acea secțiune. „Tu ai vedere spațială. Să faci neurologie sau neurochirurgie! Ai talent la chirurgie?“ „Nu prea“, i-am răspuns.

Cătălin Mosoia: Prin urmare, profesorul academician Nicolae Simionescu v-a indicat cu precizie matematică profesia în care ați excelat!

Acad. Constantin Popa: Creierul, măduva spinării, sistemul nervos vegetativ și toți nervii periferici sunt structuri „matematice“ din punct de vedere anatomic, dar și fizico-chimic, cu determinism genetic. Dacă te deplasezi mai puțin de un milimetru dintr-un anumit loc, întâlnești o altă funcție. La vremea respectivă, neurologia era un domeniu pasionant, dar foarte dificil de cercetat și de cunoscut. Acum este un domeniu modern, în dezvoltare, și se încadrează în neuroștiințe, iar provocarea pentru practicienii din domeniile neurologie, neurochirurgie, psihiatrie, psihologie și neurocibernetică este accentuată de întrecerea „nearbitrată“, între Homo Sapiens și Homo Digitalis.

„Assistant étranger “ la Facultatea de Medicină din Paris: 1968–1970

Acad. Constantin Popa: Vreau să amintesc un moment important din cariera mea profesională și care se încadrează în perioada 1968–1970. Am avut ideea să particip la unul dintre concursurile organizate în România de ambasade, care acordau burse pentru un stagiu profesional în țările pe care le reprezentau. Pentru că știam limba franceză m-am înscris la Ambasada Franței pentru o astfel de bursă. Am dat un examen de limbă și un examen de practică medicală în fața unei comisii formate din francezi și am reușit. Am primit o bursă de 500 de franci, sumă suficientă pentru cazare și masă. Astfel, în 1970, am devenit assistant étranger la Facultatea de Medicină din Paris, la Spitalul Salpêtrière, cel mai mare din Franța și unul dintre cele mai mari spitale din Europa − la acest Spital Salpêtrière a lucrat și medicul român Gheorghe Marinescu¹⁰, elevul preferat al medicului francez Jean-Martin Charcot¹¹, creatorul neurologiei moderne; cei doi renumiți medici au lucrat împreună o perioadă de opt ani. Intenția mea era să mă ocup de ceea ce mă pasiona: patologia vasculară a creierului, care, în acele vremuri, nu era abordată distinct. Așa am făcut.

Primul articol pe care l-am scris la Paris a fost apreciat de profesorii francezi, care și-au adus aminte imediat de reputatul medic român Gheorghe Marinescu. În primele luni am elaborat cu pasiune multe alte lucrări. Îmi plăcea foarte mult ceea ce fac. A fost o perioadă intensă de lucru. Colegii și personalul de la Facultatea de Medicină mă îndrăgeau și manifestau încredere în mine. Aveam în subordine 30 de laboranți și lucram pe piese anatomice, cum era abordarea la vremea respectivă. Colegii francezi plecau acasă pe la ora 16, însă eu lucram în laborator până seara târziu, chiar și noaptea. În incinta Spitalului Salpêtrière era o încăpere unde se depozitau înregistrările semnalelor electroencefalografice – erau „kilometri“ de hârtie pentru studiul epilepsiei și, în special, al somnului normal și patologic. După analiza datelor, foloseam la discreție zeci de metri de hârtie pe partea neînregistrată și realizam toate datele statistice pe care trebuia să le prezint, în ședințe științifice, profesorilor J.K. Gautier și P. Castaigne, iar profesorului Raymond Escourol, câteva mii de piese histologice în secțiuni de vase cerebrale pentru studiul plăcilor de aterom în zece colorații. Eu aveam experiență histologică de la București, dar aici erau exigențe la nivel american. Din acest motiv mă apreciau și cum spuneau ei: „Monsieur Constantin cunoaște cel mai bine vasele creierului“. După un an de muncă − inclusiv sâmbăta și, uneori, duminica −, profesorii mi-au propus să intru în învățământ. Predam deja la interni și studenți când eram solicitat și am ajuns să dau examen la Facultatea de Medicină și să devin assistant étranger al Facultății de Medicină din Paris. Mi-am propus să realizez și o a doua teză de doctorat sub conducerea profesorului J.K. Gautier, teză pe care am susținut-o ulterior cu mare fast.

Cătălin Mosoia: Ați susținut două teze de doctorat, una la București și cealaltă la Paris?

Acad. Constantin Popa: Exact. La Paris, comisia a fost formată din profesori francezi și un profesor invitat din Londra. Am avut emoții, redactând singur în limba franceză peste 200 de pagini și o Anexă enormă cu datele de laborator. Un om de specialitate a verificat textul în franceză și un amplu rezumat în engleză și, neavând observații, le-am prezentat în fața comisiei conduse de P. Castaigne, decanul facultății. Pot spune că i-a interesat mai mult Anexa, care și astăzi este menționată în numeroase lucrări.

Trebuie să mai spun că în perioada pariziană am redactat numeroase studii și am participat, împreună cu profesorii francezi, la congrese, conferințe, aproape în toate centrele neurologice importante din lume. Atmosfera academică și colegială mi se părea o simfonie; în fiecare lună se organizau sesiuni științifice, iar săptămânal se prezentau studii de caz și aveau loc întâlniri colegiale. Pe unul dintre holurile spitalului aveam la dispoziție o masă cu 20 de periodice de specialitate pe care le consultam zilnic, la orice oră – lectura acestor reviste a fost o ocazie de care am profitat la maximum.

Am revenit în țară și am fost hotărât să continuu cercetările mele în domeniul bolilor neurovasculare, teritoriu care nu era abordat în România, la nivel occidental.

Diploma de assistant étranger la Facultatea de Medicină din Paris (1970)

Cătălin Mosoia: Ce anume v-a motivat să realizați, la nivel de excelență, atât de multe lucruri importante, domnule academician Constantin Popa?

Acad. Constantin Popa: Primul lucru care m-a motivat a fost faptul că m-am născut la țară, într-un mediu modest, dar cu principii, reguli, meditație, religie și ordine. Fiind zece copii în familia mea, nici nu exista altă soluție. Școala Medie Tehnică Medicală mi-a oferit baza practică. Și acum sunt doctorul care sesizează toate neregulile dintr-un spital, fie că este vorba de curățenie, de modul în care se fac intubațiile și injecțiile, cum este făcut patul bolnavului sau cum se vorbește cu pacientul. Un alt moment important a fost întâlnirea cu profesorii pe care i-am avut. Esențială pentru formarea profesională a fost întreaga perioadă de studii, atât la Școala Medie Tehnică Medicală, cât și la Facultatea de Medicină. Am avut norocul să fiu în preajma unor oameni cu totul deosebiți, fie că erau profesori ori șefi de clinică. Oscar Sager mi-a imprimat profunzimea cercetării științifice anatomo-clinice și, tot el, m-a introdus în circuitul academic înalt: mă invita să merg cu el la Academie. Întregul meu parcurs profesional nu ar fi fost posibil fără înțelegerea familiei mele – soția, în mod special, a parcurs cu mine, inteligent, un adevărat sacrificiu!

Încercând acum o scurtă privire retrospectivă asupra domeniului, cineva trebuia să deschidă o nouă perioadă în neurologia modernă, cuprinzând și neurovascular disease la nivel occidental.

Trebuie să subliniez faptul că în perioada lui Gheorghe Marinescu (1863–1938) nu se cercetau bolile neurovasculare. Angiografia cerebrală s-a utilizat abia în 1924 de către Egas Moniz¹², dar, la început, numai pentru diagnosticul tumorilor cerebrale; dezvoltarea acestei metode, indispensabile în zilele noastre, s-a realizat în anii 1960; o perioadă de aproape 15 ani s-au folosit izotopi radioactivi (la care probabil se va reveni cu markeri terapeutici etc.), însă este înlocuită astăzi de angioMRI, ultrasonografie Doppler și de altele.

J.M. Charcot, Gheorghe Marinescu, Ramón y Cajal¹³ sunt cei care în cunoașterea creierului nu aveau altă prioritate decât cunoașterea structurală, descoperirea leziunilor de orice natură, substratul anatomic al leziunilor neuronale, prin tehnici histologice ce au devenit clasice, de o finețe pe care nu o mai întâlnim astăzi. Limita era absența microscopului electronic și imposibilitatea pătrunderii în universul celular. În anii 1970, când am lucrat chiar în laboratorul ce i s-a păstrat lui Gheorghe Marinescu, se căutau lamele originale dintr-o biopsie, în eminența tenară, de la o pacientă care avea Boala Charcot Marie Toth − Gheorghe Marinescu descoperise diagnosticul anatomic al pacienților.

Chiar și la începuturile mele, în anii 1960, aceste boli neurovasculare nu se internau în spital. Se recomanda pacienților să revină după două zile „pentru a se liniști“… Abia în 1970 s-a observat că bolile neurovasculare reprezintă prima cauză de morbiditate și prima sau a doua cauză de mortalitate în unele țări, printre care și România. Neurologii se ocupau de epilepsie, de miopatii, de encefalopatii infantile, de bolile nervilor periferici, de unele boli ale sinapsei neuromusculare, de migrenă etc. În prima mea zi de lucru în salonul de neurologie aveam doar sechele neurologice și multe nevroze...

Medicul Constantin Bălăceanu-Stolnici, membru de onoare al Academiei Române (1992), cel care a introdus în cercetare Gerontologia și a deschis elemente de genetică în medicină, apreciind eforturile mele − la început, de neînțeles de unii −, a spus: „În neurologie, fără dumneata, trecerea de la Marinescu la epoca modernă nu era posibilă“. Deși nu este în întregime așa, neurologul nostru centenar, în afara persoanei mele, exprimă un adevăr în evoluția obiectivă a medicinei, în sensul în care, astăzi, fără neuroștiințe nu putem aprofunda cunoașterea.

Cătălin Mosoia: Înțeleg că întâlnirea cu Academia Română a avut loc prin intermediul acad. Oscar Sager.

Acad. Constantin Popa: Da, mă invita să asist la lucrările pe care le avea de susținut la Academia Română. Aceste întruniri aveau loc prin anii mei de medic intern, 1966/7, și după întoarcerea mea din Franța (1970). La aceste reuniuni de la Academie erau prezenți și alți medici academicieni. Mă interesau foarte mult lucrările care se prezentau la aceste sesiuni. Important pentru mine era faptul că Oscar Sager și, mai ales, Arthur Kreindler, mă întrebau ce părere am despre lucrările susținute – cu siguranță, erau întrebări test...

La un moment dat, m-au rugat să prezint la Academie toate lucrările pe care le-am realizat la Paris. După această prezentare, Sager, care era și conducătorul tezei mele de doctorat, mi-a dat undă verde să mă ocup numai de domeniul pe care îl îndrăgeam și pentru care aveam rezultate notabile; totodată, mi-a recomandat să discut mai mult cu medicul acad. Arthur Kreindler¹⁴, profesor de neurologie la Institutul de Neurologie, unde se practica medicina experimentală. Așa am ajuns să particip și la sesiunile științifice lunare care se desfășurau la acest institut.

Oscar Sager și Arthur Kreindler au fost elevii lui Gheorghe Marinescu; toți trei au făcut cercetări și au elaborat împreună aproximativ 50 de tehnici pe care le-au pus la dispoziție în clinica de la „Colentina“ și în lume. Grație lui Sager și Kreindler l-am cunoscut indirect pe Marinescu; tot ei mi-au povestit despre primul film științific din lume, realizat în 1898 de profesorul lor, și apoi cum Gheorghe Marinescu a pus bazele celei de a doua clinici de neurologie din lume, la Spitalul Clinic „Colentina“, proiect început în 1910 și finalizat în 1928. Pe traiectoria mea profesională, alături de acad. Oscar Sager și acad. Arthur Kreindler, se înscrie și acad. Vlad Voiculescu¹⁵, poate cel mai mare clinician pe care l-am cunoscut. Acad. Vlad Voiculescu este cel care mi-a urmărit evoluția și mi-a definit perspectiva alături de acad. Nicolae Cajal.

Cătălin Mosoia: În 2001 ați fost ales membru corespondent și după doi ani, membru titular al Academiei Române.

Acad. Constantin Popa: La recomandările acad. Nicolae Cajal − la vremea respectivă, președintele Secției de științe medicale −, acad. Vlad Voiculescu, acad. Laurențiu Mircea Popescu¹⁶ și a unei recomandări anterioare a acad. Oscar Sager¹⁷, am fost ales, la 21 decembrie 2001, membru corespondent al Academiei Române. În aceeași perioadă, a fost primit în Academia Română și eminentul meu coleg de facultate, academicianul Costin Cernescu¹⁸, cel care ilustrează și în epoca modernă prestigiul internațional al virusologiei românești.

Ulterior (2003), în Aula Academiei Române, am organizat o sesiune aniversară Gheorghe Marinescu, la care au participat personalități internaționale de mare prestigiu din Europa, SUA și Canada. Domnul profesor Jean Askenasy, membru de onoare al Academiei Române (2016), elev al acad. Oscar Sager, a ilustrat remarcabil valoarea Școlii de neurologie inițiată de Gheorghe Marinescu. Practic, domeniul investigației științifice a bolilor neurovasculare în România a fost deschis la Academia Română. Aula a fost plină de medici și profesori de la Medicină, dar și de la alte specialități, pentru că era un domeniu nou. La vremea respectivă, acad. Eugen Simion¹⁹, președintele Academiei Române, a fost foarte impresionat de eveniment. Cercetările moderne în domeniul neurovascular disease de la noi au avut printre consecințe imediate includerea și recunoașterea României în peisajul științific internațional. Un rol important l-au avut avut Ioan Pascu, la Târgu Mureș, Emil Câmpeanu, la Cluj, Felicia Ștefanache, la Iași, Alexandru Zolog, la Timișoara, și Valeriu Nesteanu, la Craiova.

Este obligatoriu să subliniez că în urmă cu peste 25 de ani, regretatul nostru coleg, profesorul Ovidiu Băjenaru (1957−2020), membru corespondent al Academiei Române, ilustru specialist în neuroștiințe și creator de școală modernă în colectivul de la Spitalul Universitar, a deschis drumuri europene în neurologie. Valoarea tânărului neurolog cu viziune în domeniul cunoașterii creierului a fost remarcată de întreaga noastră comunitate de neurologi, astfel că la alegerile din anul 2001 de la Societatea de Neurologie din România, profesorul Ovidiu Băjenaru a fost ales președinte al Societății, iar în 2013, președinte de onoare ad vitam. Subliniez că meritul organizării Societății de Neurologie din România, într-o formulă modernă, aparține, în egală măsură, fiecărui neurolog român și comunității noastre de specialiști care, într-un consens național, au reușit să depășească o perioadă dificilă din punct de vedere istoric.

După doi ani de la alegerea mea ca membru corespondent − la recomandarea medicului și farmacologului acad. Victor Voicu²⁰, președintele Secției de științe medicale din acea vreme, și a unor recomandări anterioare, ale acad. Nicolae Cajal și acad. Vlad Voiculescu − am devenit, la 21 iulie 2003, membru titular al Academiei Române. A fost un punct de reper în activitatea mea profesională și, totodată, un imbold, pentru că, din acel moment, am avut energia de a caracteriza „teritoriul“ în care m-am implicat timp de aproape șase decenii: bolile neurovasculare și neuroștiințe în ansamblul neurologiei moderne.

Cătălin Mosoia: Vă rog să treceți în revistă câteva dintre realizările dumneavoastră profesionale.

Acad. Constantin Popa: Am introdus întreaga tehnologie de cercetare în bolile neurovasculare; am dezvoltat primul laborator de boli neurovasculare, primul laborator de hemodinamică cerebrală – am lucrat cu izotopi radioactivi pentru a determina o serie de parametri de circulație și am pus la punct patru tehnici originale de detectare a ocluziilor arteriale, ceea ce a reprezentat o premieră științifică absolută în Europa. De exemplu, am stabilit timpul de tranzit transcerebral, timpul de circulație vena cubitală − artera cerebrală anterioară, timpul de tranzit în întreaga circulație sanguină umană și vizualizarea acesteia cu ajutorul unui radionuclid (99mTc) în soluție de ser fiziologic – cu o durată maximă de 60 de secunde − și vizualizarea cavităților cardiace. În acest mod se puteau descoperi rapid, în cel mult trei minute, leziuni mixte la nivelul cavităților cardiace și la nivelul vaselor cervicocerebrale (inclusiv timpul venos).

Cătălin Mosoia: În 1986, în premieră mondială, ați dedicat acestei metode și o monografie...

Acad. Constantin Popa: Da, este vorba despre volumul Gamma-angio-encefalografie. Această sinteză a fost publicată în 1986, la Editura Medicală.

În istoria medicinei se menționează contribuția mea în neurologie și se subliniază domeniul bolilor neurovasculare, care nu s-a putut aborda științific decât odată cu a doua parte a secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea. Trecerea de la Școala anatomo-clinică, ale cărei baze au fost puse de Gheorghe Marinescu, la cercetarea modernă, funcțională, nu se putea face fără o Școală de neurologie și fără o tehnologie adecvată.

Cătălin Mosoia: Înțeleg, domnule academician Constantin Popa, că dumneavoastră ați continuat cu metode inedite și noninvasive ceea ce a început Gheorghe Marinescu cu mijloacele pe care le avea la dispoziție la vremea sa.

Acad. Constantin Popa: În plus, metodele nu aveau un element funcțional; înainte nu se puteau observa și nu se cunoșteau consecințele. Iar relația cord-creier s-a definit prin ceea ce astăzi se numește neurocardiologie.

Perioada istorică la care vă referiți era dominată în bolile vasculare de cardiologie, iar patologia neurovasculară era inclusă „convingător“ în cardiologie și acoperită în asistența medicală, în primul rând, de cardiologi. Tehnologia epocii, dar și gândirea medicală se baza pe medicina practică. Caracterul holistic, personalizat al medicinei a venit progresiv, iar „liniștea“ de atunci în neurovascular disease a urmat după o perioadă „zgomotoasă“ în relația dintre specialități; astăzi, sunt efectiv fericit să vorbim tot timpul de neurocardiologie − deci, este vorba de oameni cognitiv inimoși!

Timp de aproape 60 de ani, cu ajutorul Ministerului Sănătății și al Societății de Neurologie, s-a pus la punct întreaga rețea de boli neurovasculare, inclusiv protocoalele corespunzătoare. Am înființat în România, la București, primul Institut Național de Neurologie și Boli Neurovasculare (INNBNV) din sud-estul Europei; am condus Institutul până în 2020, când am facilitat închegarea unei noi echipe de conducere alături de care colaborez și în prezent, ca membru fondator. Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare (INNBNV) are un program modern de cercetări. Am sprijinit un proiect european de finanțare (2019) care s-a finalizat cu ajutorul Asociației Naționale Române de Stroke (AVC), al cărei președinte sunt de la înființarea acesteia în urmă cu 22 de ani. Se mențin legăturile cu Societatea Europeană de Stroke și Asociația Mondială de Stroke și, în prezent, aplicăm protocoalele internaționale de prevenție în stroke (AVC), adaptate la morbiditatea și mortalitatea națională.

Am introdus ultrasonografia Doppler, metodă noninvazivă. Am reușit o dotare modernă, adaptată ultrasonografiei Doppler pentru vasele creierului; spre deosebire de metoda în care se folosesc izotopi. În această situație se distinge un semnal, iar ca să-ți dai seama de valoarea semnalului trebuie să observi traseul extrapolat matematic sub forma unor curbe caracteristice pentru ocluzii, stenoze, anomalii. Această metodă era mai ieftină decât altele, de exemplu, RMN-ul funcțional. Introducerea ultrasonografiei Doppler a reprezentat un moment esențial în punerea la punct a tehnologiei de investigație a bolilor neurovasculare și dezvoltarea unei rețele naționale. Astfel, s-au alăturat Institutului de Neurologie din București entități din Cluj-Napoca, Târgu Mureș, Iași, Timișoara și Craiova.

Pornind de la anumite cazuri, am înființat unități medicale specializate, care și în Europa erau la început: Unitățile de Atac Ischemic Tranzitor (AIT). Aici aveam pacienți cu paralizie, care dispărea după două-trei ore, dar care se reinstala după câteva zile; prin urmare, era vorba de un proces dinamic ale cărui consecințe erau necunoscute. Îmi aduc aminte de un pacient care a avut pierdere de vedere de unul-două minute la fiecare ochi, 700 de perioade de cecitate monoculară, x alternantă. Cum nervul optic este irigat de artera oftalmică, ramură din artera carotidă internă, examinând-o Doppler, am observat o stenoză strânsă de carotidă, bilateral; era prima dată, la noi, când s-a observat acest lucru, explicând cecitatea tranzitorie prin microemboli de la ateroamele carotidiene, din care se desprind tombusuri albi formați din trombocite și care obstruau temporar artera oftalmică, producând cecitate. Dispariția, spontană, în câteva zeci de secunde a cecității se explică prin disiparea fragmentului de trombus și eliberarea circulației. Acest fenomen este anihilat de aspirină. Fără intervenție terapeutică, aceste episoade trecătoare, aparent benigne, se transformă, în săptămâni sau luni de zile, în accidente vasculare definitive. Noi am observat acest fenomen în 1974, după ce, în SUA, Miller Fisher a observat un caz similar și făcându-i endarectomie carotidiană au dispărut fenomenele oculare (Brain, ianuarie, 1969). Deși endarectomiile nu erau omologate atunci, cu acordul pacienților am operat 127 de pacienți cu atacuri ischemice tranzitorii carotidiene cu ajutorul colegului meu chirurg vascular, dr. Martin Constantinescu (Spitalul Fundeni), iar toți bolnavii au evoluat favorabil. Datele noastre au fost evaluate la Academia Română, iar lucrările au fost distinse cu Premiul „Victor Babeș“ al Academiei Române (1981).

În anii 1974 și 1975, timp de câteva săptămâni, am lucrat, la Institutul de Științe din Paris, cu profesorul Pierre Buser, pe modele experimentale, activitatea neuronală și rețele neuronale folosind microelectrozi de tungsten, intracelulari. Era o continuare a ceea ce lucrasem cu acad. Sager. Apoi am continuat în țară această tehnică. Astăzi, în modelele experimentale se utilizează tehnici noninvazive, dar au ca referință și datele experimentale anterioare. Astăzi, nu se mai folosesc metodele experimentale pe animale, însă informațiile acumulate în perioada experimentală pe animale de laborator, în multe capitole, au rămas date de referință, necesare tehnologiei actuale.

La solicitarea acad. Constantin Arseni²⁵, șeful Clinicii de Neurochirurgie, am reușit realizarea unui proiect aproape imposibil din cauza crizei economice: Tratatul de neurologie, coordonat de dumnealui ca neurochirurg, iar eu ca neurolog. S-au scris cinci volume, iar fiecare volum avea două părți – practic, au fost zece volume însumând 6.000 de pagini – în timp de trei ani (1979–1981), cu 120 de colaboratori din toată țara. Personal, am realizat, în mare parte, volumul IV și o parte din volumul V, dar răspundeam de unul singur aproape de întreaga coordonare. O carte valoroasă, unică pentru acea vreme, dar extrem de costisitoare, deoarece acad. Arseni a dorit un tiraj de 10.000 de exemplare, pe hârtie cretată – acest fapt s-a realizat, însă cu prețul blocării exportului de hârtie la fabrica Letea-Bacău.

Îmi amintesc că în 1993, la marcarea unui veac de la moartea celebrului neurolog J.M. Charcot, am fost invitat de colegii francezi la Paris să prezint activitatea mea, pentru că fusesem un elev de-al lor, din Școala lui Charcot; la această reuniune am susținut două lucrări.

Cătălin Mosoia: Domnule academician Constantin Popa, ce personalități din afara medicinei v-au marcat activitatea dumneavoastră profesională?

Acad. Constantin Popa: Două somități din domenii aparent paramedicale m-au influențat neașteptat de mult pe parcursul carierei: acad. Horia Hulubei²⁶ și acad. Grigore Moisil²⁷; prin urmare, este vorba de fizica nucleară și de cibernetică, în vremurile de început ale acestor științe.

Cătălin Mosoia: Știu că muzica clasică și teoria muzicii sunt printre pasiunile dumneavoastră.

Acad. Constantin Popa: În 2016, în numele Academiei Române, am organizat, la Ateneul Român, un concert extraordinar, cu participarea Orchestrei Mondiale a Medicilor, la care s-a alăturat și Orchestra Medicilor din România. În programul concertelor mi s-au adresat mulțumiri pentru contribuția pe care am avut-o la acest eveniment muzical internațional.

Muzica face parte din viața mea. Eu cred că face parte din viața omului, chiar dacă nu este pasionat de cultura muzicală. Creierul nostru are o muzică ancestrală. Cea mai profundă comunicare între oameni, realizată conștient sau în subconștient, este tot muzică. Poate că de aceea muzica a contribuit la apariția limbajului articulat specific omului. Iar până la acest moment au fost trăirea lui și comunicarea cu semenii, armonică sau nu, prin muzică. Și, poate că așa, omul a ajuns OM.

Ascult Johann Sebastian Bach și mă pot „justifica“ drept cel care are de-a face cu funcțiile creierului − mă gândesc la cei 50 de membri din familia Bach, la rolul muzicii, la o filosofie existențială. La Mozart, creierul se multiplică în rețele neuronale, se deschide, încât la copiii care ascultă muzica lui – chiar dacă este vorba de perioada în care mama se află în graviditate –, s-a constatat un coeficient de inteligență mai mare (Efectul Mozart). Iar Beethoven, care 12 ani nu și-a putut asculta operele, ne-a dăruit Oda bucuriei și concertul Imperialul, ca noi să ne bucurăm; el n-a trăit pentru el, a trăit pentru noi și cei care ne vor urma.

Am avut șansa să fiu în sala Operei Române în anul 1958, la primul Festival „George Enescu“. Opera Oedip m-a direcționat către Sofocle și cred că l-am cunoscut pe Enescu construit doar din „graiul sufletului muzical“. Când am aflat că pianistului Li Min-Cean²⁸, laureat al Premiului I la concursul de pian de la prima ediție a Festivalului Enescu, chinezii i-au strivit degetele, în timpul revoluției culturale din anii 1960, pentru a nu mai cânta, la acea vârstă atât de tânără, m-am simțit „rănit“... Cea mai mare bucurie m-a cuprins văzându-l și ascultându-l pe violonistul Yehudi Menuhin²⁹, elevul de suflet al lui George Enescu³⁰, un muzician complet.

Aceasta este muzica pentru mine. Pare moștenită din altă trăire, dar te face să-ți continui viața în frumos.

Cătălin Mosoia: Domnule academician Constantin Popa, sunteți mulțumit de activitatea dumneavoastră profesională?

Acad. Constantin Popa: Înainte de a răspunde la întrebarea dumneavoastră, fac următoarea precizare: contribuțiile despre care am discutat în acest interviu nu se referă însă la salvarea a sute de mii de vieți, scopul și esența noului concept în neurovascular disease valabil în toată lumea dezvoltată; vreau să spun că scientometria, care se aplică în prezent, nu poate să cuprindă în mod adecvat impactul social al practicii medicale, în fapt, al științelor medicale. Acum, îndrăznesc să vă răspund cu o expresie aparținând filosofului Constantin Rădulescu Motru³¹ despre opera sa: „Nu sunt mulțumit de ce am făcut, dar sunt mulțumit de ceea ce spun alții despre mine“.

Vineri, 10 iunie 2022

Câteva repere din activitatea acad. Constantin Popa

• •  1958–1964, student, Facultatea de Medicină Generală, Institutul de Medicină și Farmacie din București
• •  1962–1964, extern, prin concurs⁷
• •  1964–1965, intern
• •  1965–1968, preparator, Clinica de Neurologie a Spitalului Clinic „Colentina“
• •  1968–1973, asistent universitar, Clinica de Neurologie a Spitalului Clinic „Colentina“
• •  1968–1970, assistant étranger al Facultății de Medicină din Paris, Universitatea din Paris
• •  1969, medic specialist neurolog, clasificat primul pe țară
• •  1972, doctor în științe medicale, specialitatea neurologie
• •  1973–1982, șef de lucrări titular, Clinica de Neurologie a Spitalului „Colentina“
• •  1973, medic primar neurolog, gr. III, clasificat primul pe țară
• •  1979, medic primar neurolog, gr. II, clasificat primul pe țară și apoi medic primar gr. I
• •  1982–1990, conferențiar, șef de catedră, INNBNV (vezi nota 5)
• •  1990, profesor universitar, șef de catedră
• •  1985–2020, șeful Clinicii de Neurologie, Institutul Național de Neurologie și Boli Neurovasculare (INNBNV), București⁸
• •  1990–prezent, profesor universitar doctor, Facultatea de Medicină, Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București⁹; director fondator al INNBNV; președinte al Asociației Naționale Române de Stroke (AVC); membru în Comitetul științific al Societății Naționale Române de Neurologie.

Contribuții originale – selecție

• •  Utilizarea izotopilor radioactivi în studiul hemodinamic al circulației sangvine cerebrale − premieră pentru România.
• •  Primul laborator de hemodinamică cerebrală din România care a utilizat radionuclizi și gamma-cameră.
• •  Metodă originală de diagnostic rapid (60 de secunde) a ocluziilor arteriale cervicocerebrale utilizând technețiu²¹ injectat în vena cubitală.
• •  În practica de cercetare, dezvoltarea metodologiei de determinare a timpului de circulație transcerebral și a timpului de circulație brațcreier.
• •  Metodologia de explorare a sistemului arterial cervico-cerebral prin intermediul ultrasonografiei Doppler (din 1986).
• •  Primele determinări Single Photon Emission Computer Tomography (SPECT) din România și publicarea de studii privind tumorile și leziunile vasculare cerebrale.
• •  Zece metode noi de explorare la bolnavii vasculari cerebrali, pentru diagnosticul precoce al leziunilor arteriale cervico-cerebrale.
• •  Prima stație pilot din țară cu privire la atacul ischemic cerebral tranzitor.
• •  Prima Conferință Națională de Stroke (AVC) din România cu participare internațională (București, 5−6 noiembrie 1998), urmată de conferințe anuale timp de 22 ani.
• •  Organizarea Unității de Stroke în cadrul Institutului Național de Neurologie și Boli Neurovasculare.
• •  Introducerea tratamentului fibrinolitic în primele ore după stroke (AVC).

Activitate științifică cu impact internațional – selecție

• •  Colaborarea cu Departamentul Clinic al Universităţii din Edinburgh, Scoția, în cadrul unui trial internaţional cu privire la utilizarea anticoagulantelor în ictusul cerebral acut (şef program: prof. Peter Sandercock).
• •  Finalizarea unui contract de colaborare cu prof. D.H. Barer, University of Newcastle, Newcastle General Hospital, cu privire la ictusul cerebral acut.
• •  Participarea la Paneuropean Consensus Meeting on Stroke Management, 8–10 noiembrie 1995, Helsingborg, Suedia.
• •  Traducerea în limba germană a volumului „Imagistica cerebrală prin rezonanță magnetică“, de Opriș, L. și Popa, C., Editura Solness, Timișoara 2004. Lucrarea a fost realizată la INNBNV București. Coordonator și prefață de acad. Constantin Popa.
• •  Participarea la două granturi, în urma concursului din 2005, de cercetare de excelenţă internaţională:
- „Studiul molecular şi genetic al compartimentului neurovascular şi al unor factori de mediu posibil implicaţi în procesul de îmbătrânire a creierului“;
- „Accidentele vasculare cerebrale ischemice: influenţa neurotrofinei 3 şi a citokinelor inflamatorii asupra evoluţiei şi capacităţii de răspuns imun a organismului.
  AVC-NT3-CK“.

• •  Realizarea primei reţele de telestroke din zona centrală şi sud-est europeană (2005), în colaborare cu Info World şi Alcatel.
• •  Republicarea în limba engleză a articolului intitulat Arterial occlusion in the vertebro-basilar system: a study of 44 patients with post-mortem data, în prestigioasa revistă științifică „Brain“ (aprilie 2009, volumul 132, numărul 4, p. 827-830²⁴).
• •  Participarea la 12 studii ştiinţifice multicentrice internaţionale şi mondiale în perioada 1981–2015.

Note

1. Acad. Oscar Sager (1894–1981), membru titular al Academiei Române din 1963 (membru corespondent în 1948).
2. p. 9, Scurt istoric al Spitalului Clinic Colentina, http://www.spitalulcolentina.ro/scc-ro/scc_files/scc_meniuri/meniuri_secundare/Istoric-Colentina.pdf.
3. Idem 2.
4. {BnF | Bibliothèque nationale de France, https://data.bnf.fr/en/12911202/valeriu_lucian_bologa/
5. Acad. Nicolae Simionescu (1926–1995), vicepreședinte al Academiei Române (1994–1995), este omul de știință care, în America, a devenit colaboratorul lui George Emil Palade, iar în România a pus bazele Institutului de Biologie și Patologie Celulară al Academiei Române.
6. Acad. Nicolae Cajal (1919–2004), vicepreședinte al Academiei Române (1990–1994), membru titular din 1990, membru corespondent în 1963; președinte al Secției de științe medicale (1995–2004).
7. Toate promovările menționate în acest interviu s-au realizat numai prin concurs.
8. Acad. Vlad Voiculescu (1913–2001) a fost directorul Clinicii de Neurologie a Spitalului Nr. 9, IMF, București, până în 1985, când s-a pensionat.
9. Primul conferențiar care a devenit profesor de neurologie la IMF București, după Revoluția din 1989.
10. Acad. Gheorghe Marinescu (1863–1938) vicepreședinte al Academiei Române (1916–1918 și 1925–1928), membru titular din 1905 (membru corespondent în 1899).
11. Medicul neurolog Jean-Martin Charcot (1825–1893) a devenit profesor la Universitatea din Paris în anul 1860 și, doi ani mai târziu, și-a început activitatea la Spitalul Salpêtrière, unde a lucrat până la ultima picătură de energie. https://www.britannica.com/biography/Jean-Martin-Charcot.
12. António Egas Moniz (1874–1955), neurolog portughez.
13. Santiago Ramón y Cajal (1852–1934), laureat al Premiului Nobel pentru Medicină (1906), https://www.nobelprize.org/prizes/medicine/1906/summary/.
14. Acad. Arthur Kreindler (1900–1988), membru titular al Academiei Române (1948).
15. Acad. Vlad Voiculescu (1913–2001), membru titular al Academiei Române din 1991 (membru corespondent în 1990); a lucrat la Clinica de Neurologie de la Spitalul Nr. 9 din București.
16. Acad. Laurențiu Mircea Popescu (1944–2015), președinte al Secției de științe medicale (2005–2013), membru titular al Academiei Române din 2001 (membru corespondent în 1995).
17. Mulțumirile noastre se îndreaptă către dr. Alexandrina Popescu, secretar științific al Secției de științe medicale, care ne-a furnizat aceste informații.
18. Acad. Costin Eugen Cernescu, membru titular al Academiei Române din 2018 (membru corespondent în 2001).
19. Acad. Eugen Simion, președinte al Academiei Române (1998–2006), președinte interimar al Academiei Române (octombrie 1997–ianuarie 1998) și vicepreședinte al Academiei Române (1994–1998); este președinte al Secției de filologie și literatură (din 2006).
20. Acad. Victor Voicu, vicepreședinte al Academiei Române (2018–2022), secretar general al Academiei Române (2002–2006 și 2014–2018), președintele Secției de științe medicale, membru titular al Academiei Române din 2001 (membru corespondent în 1991).
21. Technețiu, ^99mTc, era cel mai utilizat radioizotop (izotop radioactiv).
22. Istoria văzută prin ochii diplomatului, de Mircea Malița și Dan Dungaciu, p. 321, Editura RAO, București, 2014.
23. Acad. Mircea Malița (1927–2018), matematician, diplomat și eseist; membru titular al Academiei Române în 1994 (corespondent în 1974).
24. https://academic.oup.com/brain/article/132/4/827/-288777
25. La vremea respectivă, medicul Constantin Arseni (1912–1994) era, din 1974, membru corespondent al Academiei Române; a devenit membru titular în 1991.
26. Acad. Horia Hulubei (1896–1972), fizician pe care acad. Constantin Popa l-a apreciat în perioada când s-a specializat în fizică nucleară la Institutul de Fizică Atomică.
27. Acad. Grigore C. Moisil (1906–1973), matematician pe care acad. Constantin Popa l-a cunoscut cu ocazia prelegerilor pe tema ciberneticii, pe care celebrul matematician le susținea la Casa de Cultură a Studenților din București.
28. În anul 1990, Li Min-Cean a revenit la București ca membru în juriul primului Concurs „George Enescu” de după revoluția din 1989. Sursa: Fundația Silvestri, 24.09.2019, https://www.facebook.com/destintragic56/posts/2274236092704096/
29. Sir Yehudi Menuhin (1916–1999), membru de onoare al Academiei Române (1994).
30. Acad. George Enescu (1881–1955), membru titular al Academiei Române (1932).
31. Acad. Constantin Rădulescu-Motru (1868–1957), președinte al Academiei Române (1938–1941), vicepreședinte al Academiei Române (1935–1938 și 1941–1944), membru titular (1923).