Limba română

Istoria Limbii

Reglementări

Gramatica Academiei

Prima gramatică academică, apărută la puțin timp după înființarea Academiei, aparține lui Timotei Cipariu: Gramatica limbei române, I, Analitica, 1869; II, Sintetica, 1877 (cu Despre limba română. Suplement la Sintactică, 1866). Cadrul de referință pentru gramatica românească îl reprezintă Gramatica limbii române (GLR 1954; ediția a II-a: 1963, retipărită în 1966), cunoscută sub numele de Gramatica Academiei, elaborată la Institutul de Lingvistică din București. Lucrarea a influențat decisiv cercetările de gramatică tradițională şi, în același timp, a reprezentat punctul de pornire şi termenul de comparație pentru abordările moderne timp de aproape 50 de ani.



În 2005, a apărut la Editura Academiei Române Gramatica (academică) a limbii române (siglată GALR), iar, în 2008, a apărut la aceeași editură un tiraj nou, revizuit al cărții, lucrare monumentală prin noutate și amploare (are două volume și 712 p. – volumul I + 1089 p. –volumul al II-lea). GALR este elaborată în cadrul Departamentului de Gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“ de un grup de 14 cercetători sub coordonarea profesoarei Valeria Guțu Romalo. Pe lângă îmbunătățiri de detaliu, tirajul al doilea a introdus capitolul Complementul. Prezentare generală, text de sinteză asupra complementelor (definiție, tipologie, ierarhizare).


Pentru a sublinia semnificația lucrării, se impune să răspundem la două întrebări: dacă o nouă gramatică academică era absolut necesară și dacă soluția aleasă – ca metodologie, concepție și terminologie, ca grad de dificultate – a fost cea potrivită, corespunzând orizontului de așteptare al unui cititor al zilelor noastre.

Prima întrebare este evident retorică, dată fiind trecerea a peste 42 de ani de la apariția ediției anterioare (1963). Ruptura între ceea ce oferea gramatica academică în vigoare și înnoirile teoretice, descriptive și interpretative ulterioare ajunsese imensă; aceeași ruptură impresionantă exista și între gramatica românească și ceea ce ofereau alte țări europene ca tip de gramatică academică.

Pentru a doua întrebare, sunt necesare precizări suplimentare:
(a) Ca primă opțiune se putea alege soluția cea mai comodă, păstrându-se integral concepția, organizarea și terminologia vechii gramatici, îmbogățită ici-colo cu aspecte de descriere și de interpretare mai noi. Era probabil soluția care corespundea orizontului de așteptare al unui eșantion redus de cititori, limitați la informația științifică a anilor ’63.
(b) Se putea alege soluția modernității excesive, adoptându-se unul dintre modelele formalizate ale gramaticilor teoretice din ultimii ani, soluție care ar fi răspuns așteptărilor unui grup select din țară și din străinătate, rămânând însă neconformă cu obiectivele unei gramatici academice.
(c) Ca gramatică academică, tip de gramatică recunoscut prin relația mai strânsă cu tradiția, noua GALR a ales o soluție intermediară, valorificând prudent și selectiv achizițiile teoretice ale ultimelor decenii și preluând, cu bună știință, acele aspecte teoretice și metodologice devenite, pentru o bună parte dintre cititori, locuri comune ale teoriei gramaticale moderne.

Care sunt importantele noutăți ale GALR? Ca noutăți semnificative, se pot indica următoarele:
(a) GALR prezintă, în raport cu GLR (siglă pentru vechea gramatică academică), o altă distribuție a interesului de cercetare între cele două volume, cuvântul vs ansamblul sintactic (cuvântul, urmărit sub diverse aspecte: flexionar, sintactic, semantic și în cadrul procesului de formare a cuvintelor; ansamblul sintactic, urmărit sub diverse aspecte: ca structură pe grupuri sintactice, ca funcții sintactice, ca funcționare discursivă).
(b) GALR introduce perspectiva descrierii pe grupuri sintactice, urmărind structura grupurilor prototipice: grup verbal (GV), grup nominal (GN), grup adjectival (GAdj), grup adverbial (GAv), grup prepozițional (GPrep), dar și reorganizările de grupuri, precum pasivizarea, impersonalizarea etc.
(c) GALR introduce perspectiva discursiv-pragmatică, încercând să coreleze fenomenele gramaticale cu cele discursiv-pragmatice, numeroase fenomene cu manifestare gramaticală având fie o componentă pragmatică, fie o „justificare“ discursiv-pragmatică.
(d) Secțiunea Funcții sintactice, cea mai apropiată de tradiția gramaticală, introduce și ea numeroase noutăți, dintre care mai importante sunt: separarea unor funcții sintactice legate în veche gramatică (complementul secundar de cel direct; complementul prepozițional de cel indirect; complementul posesiv de atribut, dar și de complementul indirect); interpretarea diferită a unor funcții (de exemplu, subiectul, interpretat ca tip special de complement; introducerea distincției dintre predicatul enunțării și cel exclusiv semantico-sintactic, iar, în cazul predicatului enunțiativ, dintre predicatul simplu și cel complex; ierarhizarea sintactică a circumstanțialelor etc.


Ortografia limbii române: definiţie, scurt istoric, instrumente

Informații cu caracter practic, destinate unui public larg, doritor să fie la curent cu normele ortografice curente.

2. Scurtă istorie a scrierii româneşti

Așa cum se știe, în scrierea limbii române au fost folosite două tipuri de alfabet: chirilic și latin. Scrisoarea lui Neacșu (1521) este cel mai vechi text românesc păstrat cu alfabet chirilic, iar Cartea de cântece, cunoscută și sub numele de Fragmentul Teodorescu (1570-1573), este cel mai vechi text românesc păstrat cu alfabet latin (Șuteu 1981: 89-90). În epoca veche, până în jurul anului 1830, scrierea cu litere chirilice era mult mai răspândită decât cea cu litere latine, atestată, pentru perioada veche, în foarte puține texte (Șuteu 1981: 90).


Începutul secolului al XIX-lea coincide cu încercările unor autori ca Ienăchiță Văcărescu, Toader Școleriu, Ion Budai-Deleanu, Ion Heliade Rădulescu de a simplifica grafia tradițională chirilică, care era inadecvată limbii române și care masca latinitatea și relația dintre limba română și limbile romanice occidentale, pregătindu-se, prin intermediul alfabetelor de tranziție (mixte, chirilice și latine), trecerea la alfabetul latin (Șuteu 1976: 47ff, 1981: 89-91, Stan 2011). Alfabetele de tranziție au fost alcătuite după 1828 (reforma ortografică a lui Ion Heliade Rădulescu) și au fost utilizate circa 30 de ani.


Între 1860 și 1862, scrierea cu alfabet latin a fost introdusă oficial în toate provinciile românești, inclusiv în Transilvania și în Bucovina, aflate sub dominație străină (Șuteu 1981: 91, Stan 2011).


Trecerea la alfabetul latin a creat însă o nouă problemă: unii dintre adepții scrierii cu litere latine (Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Aron Pumnul) erau convinși că ortografia are rolul de a reflecta originea latină a limbii române, de aceea au propus sisteme ortografice care să oglindească fie etimoanele latinești ale unor cuvinte românești, fie forma pe care anumite cuvinte o aveau în primele texte românești. De exemplu, pentru cuvinte ca auzi, bătrân, prânz se propuneau grafiile auḑi, bětran, prandiu, care trimiteau direct la etimoanele latinești audire, veteranus, prandium (vezi Șuteu 1976: 49, Vasiliu 1979: 19). Se crea astfel o ruptur nedorită între scriere și rostire.


Eliminarea acestei rupturi și a etimologismului în general a fost scopul reformelor ortografice succesive impuse de Societatea Academică Română, devenită Academia Română. Prima ortografie oficială, cu obligativitate în toate școlile românești, a fost votată de Academie în anul 1881 (Șuteu 1981: 91, Stan 2011). Pentru acest prim pas în trecerea de la o ortografie etimologică la una bazată pe principii fonetice un rol important l-a avut Titu Maiorescu. A urmat o serie de reforme ortografice care au dus, treptat, la generalizarea principiului fonologic în ortografia limbii române: în 1904, în 1932, în 1953 și, ultima, în 1993 (Hristea 1981: 99, Șuteu 1981: 91-97, Stan 2011). Regulile ortografiei actuale reflectă această ultimă reformă din 1993, care a reglementat scrierea cu â în interiorul cuvintelor și folosirea formelor sunt, suntem, sunteți ale verbului a fi.


Multe dintre problemele cu care ne confruntăm astăzi în ortografia românească au ca sursă dificultățile trecerii de la alfabetul chirilic la cel latin și, mai ales, dificultățile trecerii de la principiul etimologic (pe care îl vom prezenta în următorul articol) la cel fonologic (care va fi discutat mai jos).

3. Instrumentele normative (oficiale)

Preocupările pentru ortografie, apărute odată cu prima gramatică românească păstrată (cea a lui Dimitrie Eustatievici, din 1757) și consecvente începând din secolul al XIX-lea, se reflectă în numeroase instrumente normative (gramatici, îndreptare, dicționare). Consultarea tuturor acestor instrumente este utilă pentru cunoașterea istoriei ortografiei românești, însă pentru a fi la curent cu normele ortografice actuale trebuie să apelăm la instrumentele normative în vigoare în acest moment, apărute sub egida Academiei Române. Principalul instrument normativ este Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a, revăzută și adăugită, coordonat de Ioana Vintilă-Rădulescu și apărut în 2005. În continuare, ne vom referi la acest dicționar prin sigla DOOM. Norma de punctuație actuală este cuprinsă în Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a V-a, 1995, la care ne vom referi în continuare folosind sigla ÎOOP. În afara acestor două instrumente normative oficiale, poate fi consultat și Dicționarul normativ al limbii române ortografic, ortoepic, morfologic și practic, 2009 (pentru care folosim sigla DIN), realizat de Ioana Vintilă-Rădulescu, în conformitate cu DOOM (dicționar pe care l-a coordonat). În plus față de DOOM, DIN conține un număr mare de casete explicative care sintetizează regulile ortografice, ortoepice și morfologice.


Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române

Dicționarul cunoscut sub sigla DOOM este prin excelență Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, care conține normele academice ale limbii române literare actuale în domeniile enumerate în titlu.

El răspunde unuia dintre cele trei obiective prioritare ale Academiei, încă de la înființare, de a stabili ortografia românească, precum și misiunii, formulate mai aproape de noi, prin Legea Academiei, de a se îngriji de cultivarea limbii române și de a stabili regulile ei ortografice obligatorii.

Elaborarea acestui dicționar este încredințată de Academie Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“ din București.

Prima ediție, DOOM, a avut ca redactoare responsabilă pe regretata Mioara Avram. Prin el s-a statuat stabilizarea aproape definitivă a normelor scrierii românești, care cunoscuseră în decursul istoriei numeroase oscilații.

În 2005 a apărut ediția a II-a, revăzută și adăugită (până la cca 62.000 de cuvinte-titlu), DOOM2 (coordonatoare Ioana Vintilă-Rădulescu) – în vigoare și actualmente. Ea nu a adus, în general, modificări de normă, ci unele îmbogățiri, nuanțări și precizări.

Nu este vorba de simple lucrări de autor, ele fiind asumate de secția de specialitate a Academiei Române și de aceasta în ansamblu, prin publicarea lor sub egida ei.

DOOM se distinge, printre dicționarele ortografice ale celorlalte limbi de cultură, prin amploarea articolelor și mai ales prin dezvoltarea laturii morfologice, foarte importantă pentru o limbă cu o bogată flexiune ca româna.

Celelalte dicționare academice românești, și în primul rând DEX/Dicționarul explicativ al limbii române, precum și uzul oficial, învățământul, majoritatea publicațiilor, se conformează normelor DOOM.

În luna octombrie 2021 va apărea, în aceeași coordonare, ediția a III-a, DOOM, îmbogățită în continuare, în acord cu dezvoltarea limbii române din ultimele decenii, și adaptată unor observații pertinente ale specialiștilor în cursul receptării ediției precedente.

Rămâne în vigoare dezideratul ca, în pofida unor opinii personale contrare, normele ortografice academice ale limbii române să fie general respectate și aplicate, începând cu reglementarea legală a scrierii și cu â din a.

Hotărârea Adunării generale a Academiei Române din 17 februarie a 1993
privind revenirea la "â" şi "sunt" în grafia limbii române

(apărută în Monitorul Oficial Nr. 51 din 8 martie 1993)

Hotarârea este luată în conformitate cu art.4 din Statutul Academiei Române:
1. Se va reveni în grafia limbii române la utilizarea lui â în interiorul cuvintelor şi a formei sunt (suntem, sunteţi), în conformitate cu hotărârile adoptate de Academia Română înainte de 1948, consecinţă a unui îndelungat proces istoric.
2. Modul de aplicare a hotărârii de la punctul 1 va fi stabilit de Prezidiul Academiei Române.

În Monitorul Oficial Nr. 59, din 22 martie 1993 sunt publicate, în anexă, Regulile "Sextil Puşcariu" pentru scrierea literelor "â" şi "î".

Literele â şi î corespund aceluiaşi sunet, întrebuinţându-se după urmatoarele reguli:
a. î se scrie întotdeauna la începutul şi la sfârşitul nemijlocit al cuvântului: îl îmbrăţişez, împărat, înger, îşi, îţi, amărî, coborî, hotărî, târî, urî...;
b. tot cu î scriem şi în corpul cuvintelor, când, prin compunere, î de la mijlocul cuvintelor ajunge medial: neîmpăcat, neîndurat, neînsemnat, preaînălţat, preaîntâmpinat. Vom scrie într-însul, dar dânsul;
c. în toate celelalte cazuri se scrie, în corpul cuvintelor, â: bând, când, făcând, gât, mormânt, râu, român, sfânt, vânt...

Greşeli frecvente de grafie în limba actuală

Majoritatea greşelilor prezentate în acest număr sunt extrase din rapoartele de monitorizare a presei din România realizate la cererea Consiliului Naţional al Audiovizualului, de cercetători ai Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din Bucureşti şi publicate periodic pe site-ul CNA, începând din 2007. Ca de fiecare dată, regulile și explicațiile care precedă prezentarea greșelilor sunt extrase din instrumentele normative oficiale în vigoare.

1. Lipsa semnelor diacritice

Semnele diacritice sunt semne grafice adăugate literelor pentru a marca, de obicei, diferențele de valoare fonetică a aceleiași litere (Şuteu 1981: 88). Conform DIN: 244, în scrierea limbii române se folosesc trei semne diacritice plasate deasupra sau dedesubtul unor litere vocale sau consoane pentru a marca deosebirea față de sunetele notate prin cinci litere de bază: căciula (semnul scurtimii din transcrierea fonetică): ă; circumflexul / accentul circumflex (care nu notează însă accentul tonic): â, î; virgulița (și nu sedila, aşa cum se preciza în lucrări mai vechi – Şuteu 1981: 89; pentru explicații, vezi Vintilă-Rădulescu 2007): ș, ț.

În DIN, se mai precizează şi că „în împrumuturi neadaptate, nume proprii străine sau nume de persoană românești scrise după model străin, precum și în limbile unor minorități naționale din România, se folosesc și alte semne diacritice” și că „folosirea semnelor diacritice este obligatorie pentru entitățile publice (autorități, instituții și notari), și în scrierea la calculator, conform Legii 183/16 mai 2006” (p. 244).


Scrierea fără semnele diacritice specifice limbii române este frecventă în textele de pe ecranele posturilor de televiziune, pe internet, în lucrări (școlare) redactate la calculator etc. și nu are nevoie să fie ilustrată. Pe lângă aspectul neplăcut, lipsa diacriticelor poate produce confuzii de tipul: mari (care poate reda fie verbul mări, fie adjectivul mari), ca (pentru ca sau ), sa (pentru sa sau ) etc.

Este de menţionat că semnele diacritice specifice limbilor străine (mai ales cele din componenţa unor nume proprii) trebuie preluate. Nu este, prin urmare, corect să se scrie: „Francois Hollande” (Digi 24, 15.VII; Realitatea TV, 10.VII.2012), „strada Moliere” (Prima TV, 25.VII.2012), ci François, Molière.

2. Scrierea cu -i, -ii, -iii la final de cuvânt

Greşelile de acest tip sunt destul de frecvente, pentru că scrierea corectă cu -i, -ii sau -iii la final de cuvânt presupune atât interpretarea corectă a semnificaţiei morfologice a fiecărui i, cât şi diferenţierea corectă a scrierii de pronunţare, care este adesea înşelătoare. În cele ce urmează, discutăm numai câteva situaţii în care apar mai frecvent greşeli de acest tip, însă multe dintre reguli și explicații sunt valabile și pentru alte contexte similare.


• Formele de infinitiv ale verbelor de conjugarea a patra se scriu corect cu un i. Aceste forme de infinitiv apar atât independent (E frumos a oferi flori), cât şi în structura unor forme verbale compuse (voi oferiaş oferi). Este foarte important de reţinut faptul că imperativul negativ este omonim cu infinitivul, deci formele de imperativ negativ ale verbelor în discuţie se scriu tot cu un (Nu oferi flori, nu e momentul!, Nu fi obraznic!). Trebuie acordată o atenție specială verbelor al căror radical se termină în i, și care, prin adăugarea sufixului i, se vor scrie cu doi la infinitiv și la imperativul negativ (ți-ar prii, nu te sfii!). Vezi și GBLR: 297.


Deși regula pare destul de clară, apar adesea încălcări ale acesteia: „Nu fii nesimţit!” (Antena 3, 12.V.2011), în loc de nu fi; „Se poate ocolii pe ruta DN29D Botoşani – Ştefăneşti” (Antena 1, 30.VI.2010), în loc de ocoli; „Întâmplările vieţii pot fii dureroase” (OTV, 4.IV.2010), în loc de fi.

Necunoaşterea structurii morfologice a cuvintelor duce la apariția greșelii inverse, unele forme verbale fiind scrise greşit cu un (ca la infinitiv),în loc de doi. În exemple ca „te-ai săturat (...) săfi grăbit” (Prima TV, 26.VII.2012), „Îl şti?” (Kanal D, 7.VI.2010), „Dar zic să închizi camera şi să vi să iei şi tu celălalt bol” (Kanal D, 19.VI.2010), ar fi trebuit scris fii, știi, vii, pentru că primul face parte din radicalul verbului (fiu, fiţi etc.; știu, știați etc.; vin, vine etc.), iar cel de-al doilea reprezintă desinenţa de persoana a II-a plural.

Consultanță

Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Morbi et dolor eu turpis tristique aliquet id eu orci. Suspendisse potenti. Sed imperdiet luctus ante, quis cursus sapien cursus et. Suspendisse elementum lobortis leo, vitae pretium ipsum scelerisque condimentum. Ut eget efficitur purus.

Orci varius natoque penatibus et magnis dis parturient montes, nascetur ridiculus mus.

DICȚIONAR

Dicționarul TEZAUR al limbii române

Dicționarul limbii române rămâne opera academică reprezentativă pentru istoria vocabularului și a culturii noastre în general, fiind un instrument absolut necesar în primul rând pentru cercetători (lingviști, istorici, geografi etc.), dar și pentru toți cei care vor să cunoască reflectarea lingvistică a evoluției societății românești de la origini până în prezent.

În prezent, se lucrează la o ediție nouă a Dicționarului TEZAUR, care va fi și informatizată, asemenea dicționarelor marilor limbi europene.

Dicționarul academic al limbii române a fost început, în diverse forme și prin apelul la reprezentanți de marcă ai lingvisticii românești, acum 150 de ani, și a cunoscut mai multe etape de realizare: de la concepția latinistă a lui August Treboniu Laurian și I. C. Maxim, prin contribuțiile notabile ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și ale lui Alexandru Philippide, la realizarea substanțială a lui Sextil Pușcariu. Împreună cu o echipă formată din lexicografi de marcă, Sextil Pușcariu a construit și publicat, între 1906 și 1944, literele A-C, F-K și o parte din litera L. Partea coordonată de Pușcariu (DA) a reprezentat și reprezintă încă o capodoperă a lexicografiei istorice românești prin concepția modernă, prin numărul de izvoare, prin luarea în considerare a fondului fundamental al limbii noastre și prin discuția etimologică, de largă deschidere spre limbile învecinate geografic și înrudite cultural.

Lucrările la DLR au fost reluate după război, cu întreruperi datorate unor alte proiecte lexicografice, și au cunoscut o remarcabilă continuitate începând cu anul 1965, odată cu publicarea literei M. Noua serie a Dicționarului-tezaur, elaborată de cercetători de la cele trei mari institute ale Academiei Române (de la București, Iași și Cluj-Napoca) și revizuită la București sub coordonarea academicienilor Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Ion Coteanu, înregistrează cuvintele atestate în toate registrele stilistice și în toate epocile de evoluție a limbii, inclusiv neologismele, fiind coordonată, din anul 2000, de academicienii Marius Sala şi Gheorghe Mihăilă și încheiată în anul 2010. Tot în același an a fost publicată, în 19 volume, ediția anastatică integrală a DLR, având o structură complexă și modernă, cu o bibliografie mult augmentată și cu o perspectivă echilibrată asupra tuturor componentelor sale (selecția lexicală, mărci diastratice, aspectul normativ, varietatea regională, diversitatea surselor, componenta semantică etc.).


Dicționarul explicativ al limbii române

Lucrare reprezentativă a lexicografiei românești contemporane, redactată în cadrul Sectorului de lexicografie al Institutului de Lingvistică din București al Academiei Române, Dicționarul explicativ al limbii române cunoaște două ediții principale, prima la Editura Academiei în 1975 (DEX1), reluată în 1984 și completată cu un Supliment substanțial în 1988 (DEX-S), iar a doua la Editura Univers Enciclopedic în 1996 (DEX2), toate sub coordonarea acad. Ion Coteanu, împreună cu cercetători ca Mircea și Luiza Seche, Ion Dănăilă, Nicoleta Tiugan sau Lucreția Mareș. Cea de a doua ediție a DEX-ului a cunoscut reeditări cu diverse revizuiri în anii 1998, 2009, 2012 și 2016, ultima aducând și adăugiri care au dus la un corpus de 67000 de cuvinte.

Dicționarul explicativ al limbii române a fost gândit, de la început, ca un repertoriu de cuvinte din toate epocile, zonele și stilurile limbii, care să reflecte dezvoltarea vocabularului limbii române până la momentul actual. El este, în egală măsură, un dicționar explicativ, normativ și etimologic, în sensul că pune la dispoziția cititorilor, atât specialiști, cât și, mai ales, nespecialiști, informațiile cele mai importante privitoare la formele literare ale cuvintelor (cu semnalarea celor mai frecvente variații), la sensurile acestora, la includerea lor în unități complexe și la originea lor directă. Datorită imaginii sale de dicționar reprezentativ girat de Academia Română, DEX-ul a fost și este în continuare una dintre cărțile cele mai bine vândute din România și cartea cu cea mai mare încredere la public.

Începând din 2021, la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan ‒ Alexandru Rosetti” din București al Academiei Române vor începe etapele preliminare de elaborare a unei noi ediții a DEX-ului, care să corespundă, calitativ și cantitativ, stării vocabularului românesc actual.


Dicționar de contexte verbale
Dictionar de contexte