Prima gramatică academică, apărută la puțin timp după înființarea Academiei, aparține lui Timotei Cipariu: Gramatica limbei române, I, Analitica, 1869; II, Sintetica, 1877 (cu Despre limba română. Suplement la Sintactică, 1866). Cadrul de referință pentru gramatica românească îl reprezintă Gramatica limbii române (GLR 1954; ediția a II-a: 1963, retipărită în 1966), cunoscută sub numele de Gramatica Academiei, elaborată la Institutul de Lingvistică din București. Lucrarea a influențat decisiv cercetările de gramatică tradițională şi, în același timp, a reprezentat punctul de pornire şi termenul de comparație pentru abordările moderne timp de aproape 50 de ani.

În 2005, a apărut la Editura Academiei Române Gramatica (academică) a limbii române (siglată GALR), iar, în 2008, a apărut la aceeași editură un tiraj nou, revizuit al cărții, lucrare monumentală prin noutate și amploare (are două volume și 712 p. – volumul I + 1089 p. –volumul al II-lea). GALR este elaborată în cadrul Departamentului de Gramatică al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“ de un grup de 14 cercetători sub coordonarea profesoarei Valeria Guțu Romalo. Pe lângă îmbunătățiri de detaliu, tirajul al doilea a introdus capitolul Complementul. Prezentare generală, text de sinteză asupra complementelor (definiție, tipologie, ierarhizare).

Pentru a sublinia semnificația lucrării, se impune să răspundem la două întrebări: dacă o nouă gramatică academică era absolut necesară și dacă soluția aleasă – ca metodologie, concepție și terminologie, ca grad de dificultate – a fost cea potrivită, corespunzând orizontului de așteptare al unui cititor al zilelor noastre.

Prima întrebare este evident retorică, dată fiind trecerea a peste 42 de ani de la apariția ediției anterioare (1963). Ruptura între ceea ce oferea gramatica academică în vigoare și înnoirile teoretice, descriptive și interpretative ulterioare ajunsese imensă; aceeași ruptură impresionantă exista și între gramatica românească și ceea ce ofereau alte țări europene ca tip de gramatică academică.

Pentru a doua întrebare, sunt necesare precizări suplimentare:
(a) Ca primă opțiune se putea alege soluția cea mai comodă, păstrându-se integral concepția, organizarea și terminologia vechii gramatici, îmbogățită ici-colo cu aspecte de descriere și de interpretare mai noi. Era probabil soluția care corespundea orizontului de așteptare al unui eșantion redus de cititori, limitați la informația științifică a anilor ’63.
(b) Se putea alege soluția modernității excesive, adoptându-se unul dintre modelele formalizate ale gramaticilor teoretice din ultimii ani, soluție care ar fi răspuns așteptărilor unui grup select din țară și din străinătate, rămânând însă neconformă cu obiectivele unei gramatici academice.
(c) Ca gramatică academică, tip de gramatică recunoscut prin relația mai strânsă cu tradiția, noua GALR a ales o soluție intermediară, valorificând prudent și selectiv achizițiile teoretice ale ultimelor decenii și preluând, cu bună știință, acele aspecte teoretice și metodologice devenite, pentru o bună parte dintre cititori, locuri comune ale teoriei gramaticale moderne.

Care sunt importantele noutăți ale GALR? Ca noutăți semnificative, se pot indica următoarele:
(a) GALR prezintă, în raport cu GLR (siglă pentru vechea gramatică academică), o altă distribuție a interesului de cercetare între cele două volume, cuvântul vs ansamblul sintactic (cuvântul, urmărit sub diverse aspecte: flexionar, sintactic, semantic și în cadrul procesului de formare a cuvintelor; ansamblul sintactic, urmărit sub diverse aspecte: ca structură pe grupuri sintactice, ca funcții sintactice, ca funcționare discursivă).
(b) GALR introduce perspectiva descrierii pe grupuri sintactice, urmărind structura grupurilor prototipice: grup verbal (GV), grup nominal (GN), grup adjectival (GAdj), grup adverbial (GAv), grup prepozițional (GPrep), dar și reorganizările de grupuri, precum pasivizarea, impersonalizarea etc.
(c) GALR introduce perspectiva discursiv-pragmatică, încercând să coreleze fenomenele gramaticale cu cele discursiv-pragmatice, numeroase fenomene cu manifestare gramaticală având fie o componentă pragmatică, fie o „justificare“ discursiv-pragmatică.
(d) Secțiunea Funcții sintactice, cea mai apropiată de tradiția gramaticală, introduce și ea numeroase noutăți, dintre care mai importante sunt: separarea unor funcții sintactice legate în veche gramatică (complementul secundar de cel direct; complementul prepozițional de cel indirect; complementul posesiv de atribut, dar și de complementul indirect); interpretarea diferită a unor funcții (de exemplu, subiectul, interpretat ca tip special de complement; introducerea distincției dintre predicatul enunțării și cel exclusiv semantico-sintactic, iar, în cazul predicatului enunțiativ, dintre predicatul simplu și cel complex; ierarhizarea sintactică a circumstanțialelor etc.

Dicționarul limbii române rămâne opera academică reprezentativă pentru istoria vocabularului și a culturii noastre în general, fiind un instrument absolut necesar în primul rând pentru cercetători (lingviști, istorici, geografi etc.), dar și pentru toți cei care vor să cunoască reflectarea lingvistică a evoluției societății românești de la origini până în prezent.

În prezent, se lucrează la o ediție nouă a Dicționarului TEZAUR, care va fi și informatizată, asemenea dicționarelor marilor limbi europene.

Dicționarul academic al limbii române a fost început, în diverse forme și prin apelul la reprezentanți de marcă ai lingvisticii românești, acum 150 de ani, și a cunoscut mai multe etape de realizare: de la concepția latinistă a lui August Treboniu Laurian și I. C. Maxim, prin contribuțiile notabile ale lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și ale lui Alexandru Philippide, la realizarea substanțială a lui Sextil Pușcariu. Împreună cu o echipă formată din lexicografi de marcă, Sextil Pușcariu a construit și publicat, între 1906 și 1944, literele A-C, F-K și o parte din litera L. Partea coordonată de Pușcariu (DA) a reprezentat și reprezintă încă o capodoperă a lexicografiei istorice românești prin concepția modernă, prin numărul de izvoare, prin luarea în considerare a fondului fundamental al limbii noastre și prin discuția etimologică, de largă deschidere spre limbile învecinate geografic și înrudite cultural.

Lucrările la DLR au fost reluate după război, cu întreruperi datorate unor alte proiecte lexicografice, și au cunoscut o remarcabilă continuitate începând cu anul 1965, odată cu publicarea literei M. Noua serie a Dicționarului-tezaur, elaborată de cercetători de la cele trei mari institute ale Academiei Române (de la București, Iași și Cluj-Napoca) și revizuită la București sub coordonarea academicienilor Iorgu Iordan, Alexandru Graur și Ion Coteanu, înregistrează cuvintele atestate în toate registrele stilistice și în toate epocile de evoluție a limbii, inclusiv neologismele, fiind coordonată, din anul 2000, de academicienii Marius Sala şi Gheorghe Mihăilă și încheiată în anul 2010. Tot în același an a fost publicată, în 19 volume, ediția anastatică integrală a DLR, având o structură complexă și modernă, cu o bibliografie mult augmentată și cu o perspectivă echilibrată asupra tuturor componentelor sale (selecția lexicală, mărci diastratice, aspectul normativ, varietatea regională, diversitatea surselor, componenta semantică etc.).

Lucrare reprezentativă a lexicografiei românești contemporane, redactată în cadrul Sectorului de lexicografie al Institutului de Lingvistică din București al Academiei Române, Dicționarul explicativ al limbii române cunoaște două ediții principale, prima la Editura Academiei în 1975 (DEX1), reluată în 1984 și completată cu un Supliment substanțial în 1988 (DEX-S), iar a doua la Editura Univers Enciclopedic în 1996 (DEX2), toate sub coordonarea acad. Ion Coteanu, împreună cu cercetători ca Mircea și Luiza Seche, Ion Dănăilă, Nicoleta Tiugan sau Lucreția Mareș. Cea de a doua ediție a DEX-ului a cunoscut reeditări cu diverse revizuiri în anii 1998, 2009, 2012 și 2016, ultima aducând și adăugiri care au dus la un corpus de 67000 de cuvinte.

Dicționarul explicativ al limbii române a fost gândit, de la început, ca un repertoriu de cuvinte din toate epocile, zonele și stilurile limbii, care să reflecte dezvoltarea vocabularului limbii române până la momentul actual. El este, în egală măsură, un dicționar explicativ, normativ și etimologic, în sensul că pune la dispoziția cititorilor, atât specialiști, cât și, mai ales, nespecialiști, informațiile cele mai importante privitoare la formele literare ale cuvintelor (cu semnalarea celor mai frecvente variații), la sensurile acestora, la includerea lor în unități complexe și la originea lor directă. Datorită imaginii sale de dicționar reprezentativ girat de Academia Română, DEX-ul a fost și este în continuare una dintre cărțile cele mai bine vândute din România și cartea cu cea mai mare încredere la public.