11 aprilie 2024
Obiecții privind dosarul de candidatură Actele dualismului austro-ungar 1867 pentru Programul MoW
Propunerea înaintată UNESCO de reprezentanții Arhivelor Naționale Maghiare și ai Arhivelor Naționale Austriece, în vederea înscrierii actelor fondatoare ale Dualismului austro-ungar din 1867 în Registrul Internațional al Programului Memoria Lumii (MoW), pentru ciclul 2023-2024, nu este una care respectă fidel realitatea istorică, deoarece mai multe argumente aduse în propunere nu sunt corecte. Nimeni nu poate contesta faptul că în deceniile care au urmat dualismului au fost consemnate realizări economice, culturale sau științifice notabile, numai că de ele nu au beneficiat în mod egal toți locuitorii statului austro-ungar. Și nu ne referim aici doar la populația din provinciile Bosnia și Herțegovina, ocupate de Austro-Ungaria în anul 1878 și anexate total în 1908, ci și la locuitorii din provinciile istorice ale statului dualist: români, polonezi, slovaci, sârbi, ruteni etc. Sub lozinca superiorității națiunii maghiare, prin argumente eugenice și rasiale reprobabile astăzi, conducătorii de la Budapesta au încercat să creeze o omogenizare în folosul exclusiv al clasei conducătoare maghiare.
Încoronarea la Budapesta a împăratului Francisc Iosif I, la 8 iunie 1867, ca rege al Ungariei, a consfințit noua formulă de organizare dualistă a monarhiei. Ausgleich-ul a însemnat împărțirea Imperiului Habsburgic în două state, cu parlamente şi guverne proprii, în comun fiind conduse doar trei domenii: finanțele, armata şi politica externă. În cuprinsul Ungariei au fost incluse Transilvania, Slovacia, Croația și Voivodina; la recensământul din 1869 compoziția populației acestor teritorii era următoarea: 6.207.000 maghiari, 2.321.000 români, 1.816.000 germani, 1.825.000 slovaci, 448.000 ruteni, 286.000 sârbi, 208.000 croați. Așa cum remarca în epocă intelectualul şi omul politic Alexandru Roman, dualismul a însemnat unio duarum nationum contra plures („uniunea a două națiuni contra mai multora”).
Consecințele dualismului au fost multiple și preponderent nefaste pentru existența națiunilor care reprezentau majoritatea populației din partea ungară a dublei monarhii.
- Întreaga legislație votată de parlamentul ungar după 1867 a urmărit, explicit sau nu, realizarea unui stat național maghiar omogen. Prin asimilarea naționalităților s-a reușit creșterea ponderii maghiarilor în stat, de la 46,6% în anul 1880 la 54,5% în 1910. În ceea ce privește Transilvania, procesul de maghiarizare şi asimilare a nonmaghiarilor este foarte bine reflectat de modificările în compoziția etnică a provinciei între 1880 şi 1910. Astfel, dintr-un total de 4.081.662 de locuitori, câți au fost înregistrați la începutul intervalului, românii erau în număr de 2.231.165 (54,9%), maghiarii 1.024.742 (25,2%), germanii 487.145 (12%) ş.a. După trei decenii, în 1910, românii au scăzut la 53,7%, germanii la 10,7%, în schimb, maghiarii au crescut spectaculos (şi artificial!) la 31,6%.
- Prin încheierea dualismului austro-ungar, Transilvania, care se bucura de mai bine de trei secole de o autonomie politico-administrativă, a pierdut orice urmă de autonomie, fiind integrată politic şi administrativ în Ungaria, care a anihilat toate formele de organizare administrativă pe criterii etnice sau istorice.
- Legea electorală votată în 1874 îi defavoriza net pe alegătorii români din Transilvania, deoarece censul era mai ridicat decât în alte regiuni ale Ungariei; modul de arondare a circumscripțiilor electorale, desfășurarea efectivă a votului etc. au fost proiectate în defavoarea românilor şi a sașilor ardeleni, aspecte sesizate la sfârșitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea şi de numeroși observatori străini (de exemplu, istoricul Robert Seton-Watson, consulul general englez de la Budapesta, Sir Arthur Nicholson, scriitorul norvegian Bjørnstjerne Martinius Bjørnson, laureat al Premiului Nobel ș.a.). Așa se face că la începutul secolului XX, românii, sârbii și slovacii nu au reușit să aibă mai mult de circa 20 de deputați în Parlamentul de la Budapesta.
- Deși în documentul de candidatură la punctul 7.7.1 se scrie că minorităților etnice li s-au acordat largi drepturi, inclusiv învățământ în limba proprie, trebuie spus că statul ungar NU a susținut nicio școală în limba română (primară, gimnazială, liceală). Românii, ca și alte etnii, au reușit să asigure un învățământ în limba proprie numai prin intermediul bisericilor și prin contribuția comunităților, fără niciun sprijin financiar de la stat. Printr-o serie de legi școlare (în 1879, 1883, 1891, 1907), guvernele de la Budapesta au dispus introducerea şi mărirea numărului de ore de limbă maghiară în școlile confesionale ale naționalităților, peste 900 sute de școli ale minorităților fiind închise pe motiv că învățătorii sau elevii nu cunoșteau bine limba oficială a statului maghiar.
- Libertatea cuvântului a fost numai teoretic garantată în statul ungar. Legea presei a fost folosită de guvernanți pentru a limita manifestările naționalităților, fiind des invocat „delictul de agitație contra națiunii maghiare”. Numai între 1886-1908 românilor din Ungaria le-au fost intentate 353 de procese de presă, soldate cu condamnări la închisoare totalizând aproape 132 de ani şi amenzi în valoare de 93.000 de coroane (sumă exorbitantă pentru vremea aceea).
- Statul ungar NU a susținut financiar nicio instituție culturală a românilor; ASTRA şi alte societăți cultural-științifice, create până la 1918, s-au susținut exclusiv prin contribuțiile și donațiile românilor.
- Împotriva autorilor „Memorandului”, depus în primăvara anului 1892 la Viena și adresat împăratului Francisc Iosif I, memoriu cu caracter politic care acuza guvernul de la Budapesta de oprimarea minorităților din Ungaria, guvernul ungar a declanșat în 1893 procesul de urmărire penală, redactorii fiind acuzați de „agitație împotriva ideii de stat maghiar”. Procesul s-a desfășurat la Cluj, în mai 1894, acuzații beneficiind de avocați români, dar şi slovaci şi unul sârb. Acuzatorii nu au ținut cont de argumentele apărării, de manifestațiile populare, condamnând 15 dintre cei 29 de inculpați la pedepse cu închisoarea ce au variat între 6 luni şi 5 ani, precum şi la plata unei sume mari de bani pentru cheltuielile de judecată.
Toată această politică de oprimare a minorităților a declanșat, după 1867, o puternică luptă de emancipare națională în rândul românilor, slovacilor, croaților, sârbilor, rutenilor, cehilor etc. Dacă regimul dualist ar fi fost așa de democratic cum pretind autorii propunerii, nu s-ar fi ridicat popoarele contra dualismului.
Prin urmare, guvernele de la Budapesta și Viena nu au fost deloc democratice cu etniile din țară așa cum sugerează argumentele din propunerea de înscriere de la 7.1.1. Dimpotrivă, lipsa libertății cuvântului, restrângerea drepturilor minorităților în privința prezervării identităților naționale, încurajarea asimilării acestora etc. sunt aspecte care pledează împotriva înscrierii propunerii în MoW. Propunerea vine ca o jignire la adresa popoarelor oprimate care, după 51 de ani de existență a regimului dualist austro-ungar, și-au concentrat energiile și l-au distrus, „monarhia cu două capete” împărțindu-se în state naționale.
Conducerea Academiei Române