Tema propusă de Cristi Puiu prezintă o relevanță majoră în contextul actual, întrucât cinematografia a devenit una dintre cele mai influente forme de exprimare contemporană, modelând percepții, valori și direcții culturale. Tocmai de aceea, conferința pe care o va susține la Academia Română, încărcată de referințe culturale, mărturie a unui bogat și complex univers interior, se adresează atât unui auditoriu academic, dar mai ales publicului tânăr și foarte tânăr, aflat într-o etapă esențială a formării sale intelectuale.

Cristi Puiu, despre conferința De ce filmez? Cineastul – un alt administrator, un alt Jonas pironit între Scila și Caribda:
„Administrator al duratelor și al mijloacelor de expresie proprii cinemaului, martor și mesager al irepetabilului timp prezent, tăinuind de sine însuși istoria propriilor trădări și strecurându-se cu grijă prin interstițiile lumilor plăsmuite de propria sa imaginație, raportându-se în mod constant la ceea ce el știe că este sau crede că știe ce este realitatea – cineastul, cu fiecare film pe care-l face, reface drumul către sine, destăinuindu-se fără să vrea și răspunzând fără să știe la o întrebare pe care, poate, nu și-a pus-o încă, sau nu i-a fost încă pusă: De ce filmez?

Și, desigur, cineastul, precum administratorul lui Mazilescu, o poate sfecli în orice moment, pentru că:

«pe dracu administratorule eu sunt realitatea bă realitatea palpabilă manifestare a ideii în sensibil (hegel prelegeri fenomenologia)
sunt cea cu urechi mici
cu iepurași și marmote de plastilină
sunt cea cu vorbe care de care mai dulci

și dacă mă enervez și trec pe trotuarul de vizavi spunându-ți
în prealabil: administratorule nu vreau să mai stau cu tine
ce te faci tu? iepurașii se topesc marmotele fug departe
în țara lor cuvinte dulci nu mai auzi
urechi mici în care să zbieri nu mai găsești

așa că pe dracu administratorule eu sunt realitatea palpabilă
sunt cea cu urechi mici
cu iepurași și marmote de plastilină
sunt cea cu vorbe care de care mai dulci»

De ce filmez? Iată o întrebare care pare a rezolva, în mod paradoxal, dilema lui Andre Bazin, conținută în celebra interogație «Qu’est-ce que le cinéma?». Cu adevărat, dacă înțeleg de ce filmez e posibil să înțeleg și ce este cinemaul.

Parafrazându-l pe Camus, voi spune că nu există decât o singură problemă fiozofică cu adevărat importantă atunci când vorbim despre cinema, iar aceasta este filmarea propriu-zisă, alegerea pe care eu o fac între a filma și a nu filma. Sau, și mai precis, cum spune David Perlov în Yoman/Diary: «The warm soup is tempting, but I know I must choose from now on: to eat the soup or to film the soup.»

Pe mine, destinul m-a purtat întâi și-ntâi către pictură și doar apoi către cinema, însă niciodată nu am părăsit complet atelierul. Am rămas, astfel, suspendat deasupra unui abis, la o distanță dureroasă față de semenii mei, dar o distanță justă: aceea care îmi permite să văd, să ascult și să înregistrez, de multe ori fără să îmi dau seama, umbrele grele ale misterioasei istorii personale ce joacă în privirea celor care, vremelnic, se numesc actori, ecourile vagi ale eșecurilor și cadența surdă a iluzoriilor împliniri disimulate în gesturile furtive ale acestora, fragmentele de inefabil pe care mi le dăruiește mai tot timpul, cred eu, Cel de sus. Acestea ar putea fi motivele care mă fac să îmi doresc în continuare să filmez. Sau, poate, acesta este doar răspunsul pe care-l pot eu formula astăzi la întrebarea pe care nu mi-am pus-o și nu mi-a fost pusă.

Altfel spus, suspendat între «solitaire» și «solidaire», precum Jonas al lui Camus, captiv între ape, avându-le în minte pe Scila și Caribda și tânjind mereu după Itaca, la o distanță egală față de pacea pe care mi-o promite atelierul și ispita evadării în tumultul platoului de filmare, stau ghemuit în burta chitului căutând să îmi reamintesc „poziția incomodă din care ne rugăm”.

Asta este ceea ce gândesc azi despre ceea ce fac atunci când fac filme. Și asta este ceea ce mi s-a arătat, încet-încet, de-a lungul anilor care s-au dus: filmez pentru că doar așa știu să mă rog.”

Cristi Puiu
Născut pe 3 aprilie 1967, la București, este scenarist și regizor, celebru pentru cunoscutul film „Moartea domnului Lăzărescu”, care a marcat începutul Noului Val Românesc în istoria cinematografiei.

Studiază artele, pictura și artele vizuale încă din copilărie, dar cea mai importantă perioadă pentru formarea sa o constituie anii universitari la Școala Națională de Arte Vizuale din Geneva, între 1992 și 1996. Cu toate acestea, foarte curând în studiile sale de arte vizuale, a ales să se concentreze pe filmul artistic, pe documentar și cinematografie.

Filmografie

Conferința este transmisă în direct pe canalul Youtube al Academiei Române: https://www.youtube.com/@academiaromana8832/streams.

Ciclul de conferințe „Ora de știință” propune întâlnirea specialiștilor din diverse domenii cu publicul larg și crearea unei platforme de discuții între cercetători, profesori, studenți, jurnaliști și toți pasionații de cunoaștere. Organizate în spațiul Academiei Române, conferințele sunt structurate în două părți, prima fiind destinată expunerii, iar cea de-a doua constituindu-se într-o dezbatere, pornind de la întrebările adresate de public.