Savantul român Gheorghe Munteanu-Murgoci s-a născut la 20 iulie 1872, în satul Măcin, la poalele munților Pricopan, Dobrogea de Nord, într-o familie de păstori-ciobani. A urmat Gimnaziul Real (1884-1888), viitorul Liceu „Nicolae Bălcescu“, din Brăila, și Școala Normală Superioară, cu intenția de a deveni învățător. În 1892 se înscrie la Universitatea din București, Secția de matematică și științe fizico-chimice, unde l-a avut profesor pe Ludovic Mrazec. În anul 1900 își finalizează studiile doctorale la München, sub îndrumarea profesorilor Tschermak și Becke, iar trei ani mai târziu, devine doctor docent la București.

Mineralogie, petrologie, tectonică. În teza sa de doctorat, din anul 1900, prezintă, pentru prima oară în lume, o nouă specie minerală – lotritul. Chihlimbarul, ambra, succinit-ul sau rumanit-ul – rășina unor conifere străvechi – a făcut obiectul de studiu al lui Gheorghe Munteanu-Murgoci o lungă perioadă de timp. În anul 1905, la Academia de Științe de la Paris, Murgoci prezintă concepția sa despre structura în Pânză de șariaj a Carpaților Meridionali. S-a implicat de asemenea în probleme de geologie aplicată, de cunoaștere a resurselor minerale și energetice (petrol, în special).

Știința solului. Gheorghe Munteanu-Murgoci este considerat fondatorul acestei noi științe în România, cunoscută la vremea respectivă sub denumirea de agrogeologie și apoi de pedologie, și promotorul dezvoltării ei pe plan național și internațional. Ca director al Secției de agrogeologie (1906-1925) de la Institutul Geologic al României, a organizat cercetarea solului pe noi baze științifice și a avut contribuții importante în domeniul cartografiei solurilor și a utilizării informației despre sol în agricultură. A fost membru fondator al Societății Internaționale de Știința Solului (19 mai 1924, Roma).

Preocupările geografice ale lui Gheorghe Munteanu-Murgoci au cuprins aspecte referitoare la relief, la influenţele climatice asupra zonalităţii şi etajării solurilor şi vegetaţiei, la geografia apelor, geografia umană şi educaţia geografică. Cercetările sale asupra genezei şi evoluţiei spaţiului montan au pus în evidenţă relieful structural şi petrografic şi au condus la stabilirea criteriilor de delimitare a subdiviziunilor Munţilor Carpaţi.

Prin preocupările sale, Murgoci a contribuit şi la dezvoltarea geografiei didactice. În colaborare cu Ion Popa-Burcă (1875-1937), profesor de ştiinţe naturale şi geografie, a elaborat şi apoi a tipărit, în anul 1902, manualul pentru clasa a IV-a a învăţământului secundar intitulat „România şi ţările locuite de români“. Încă de la începutul secolului trecut, Murgoci a militat pentru alcătuirea unui tratat de Geografia României, „o operă de geografie naţională completă, aşa ca să serevească şi patriei şi stăinătăţii“.

Prezent în comunitatea științifică și în viața societății mai bine de 35 de ani, dovedind o profundă pasiune pentru geologie, știința solului și geografie, savantul Gheorghe Munteanu-Murgoci a manifestat o mare disponibilitate pentru acțiuni culturale, pentru învățământul de toate gradele, pentru implicare în politica dedicată națiunii. Murgoci și-a legat numele, alături de Nicolae Iorga și de Vasile Pârvan, de înființarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, eveniment petrecut în Aula „Fundației Carol I“, în data de 24 ianuarie 1914.

Se stinge din viață, în urma unei boli necruțătoare, în plină forță creatoare, la vârsta de 53 de ani, pe 5 martie 1925.

Cu ocazia comemorării a 150 de ani de la nașterea savantului Gheorghe Munteanu-Murgoci, Editura Academiei Române publică, sub coordonarea acad. Nicolae Anastasiu și acad. Cristian Hera, lucrarea Gheorghe Munteanu-Murgoci – 150 de ani de la naștere.