Academica nr. 12 (G. Calinescu)

G. Calinescu n-a avut istoria pe care geniul sau o merita
Acad. Eugen SIMION Presedintele Academiei Române

1. „Oportunismul“ lui G. Calinescu este acela al unei generatii care a trebuit sa supravietuiasca într-un sistem ideologic ostil gândirii sale estetice. Ca dovada ca, alaturi de Maiorescu si E. Lovinescu, a fost deseori contestat pentru estetismul sau. I. Vitner îi acorda în Critica criticii un loc important. În 1949 a fost, apoi, scos de la catedra si n-a mai revenit niciodata. N-a reusit sa-si republice cât timp a trait Istoria din 1941, iar romanele sale au aparut cu greutate si au stârnit, mai ales Bietul Ioanide, critici vehemente din partea criticii sociologizate din epoca. G. Calinescu a scris, într-adevar, un numar de articole regretabile („Cronici ale optimistului“), în timp ce cenzorii zelosi îi forfecau romanele si-i interziceau reeditarea Istoriei... Interzis în amfiteatrul „Odobescu“, el vorbea în Aula Academiei Române despre poezia lui A. Toma... Un caz tragic. Trebuie studiat cu atentie si cu întelegere. Trebuia sa taca – asa cum i s-a recomandat de oamenii care n-au trecut prin situatia lui? Cine ar mai fi scris atunci si cine ar mai fi publicat Bietul Ioanide, Estetica basmului, sutele de articole din Contemporanul pe care generatia mea le astepta în fiecare vineri cu emotie? Regimul totalitar n-a lasat scriitorilor posibilitatea unei alternative. Ori-ori. Intelectuali ca G. Calinescu au ales sa scrie (si bine au facut!), facând unele compromisuri. Literatura se face cu opere, nu cu bune intentii. Cât de mult este afectata opera lui G. Calinescu de compromisurile politice ale omului? În Scrinul negru compromisul ideologic este limpede. O parte din roman ilustreaza falsa teorie a psihologiei de clasa si a luptei de clasa ca motor al vietii sociale. Sunt, apoi, pagini nedemne de condeiul lui G. Calinescu în Am fost în China Noua, dar, atentie!, tot aici exista pagini stralucitoare despre arta chineza. Respingerea artei de avangarda este, apoi, o eroare, dar în acest caz eroarea tine de o gândire estetica mai veche a lui G. Calinescu care, cum se stie, îsi fixase un alt model literar...

Înca o data: G. Calinescu este un caz complicat, un caz tragic. Un mare spirit pe care istoria nu l-a rasfatat deloc...

2. Regimul totalitar avea nevoie de numele lui G. Calinescu, dar se temea de ideile lui. Asa ca l-au trecut pe un circuit secundar, controlabil. Articolele puteau fi cenzurate, discursurile la Academia Româna aveau o audienta redusa, iar ca deputat G. Calinescu nu avea, în fapt, nici o putere. Putem, desigur, sa-i reprosam faptul ca a acceptat sa joace acest rol decorativ. Unii i-au spus chiar ca „s-a prostituat“, ca trebuia sa aleaga mai degraba temnita, decât sa tina discursuri oficiale. Este usor sa vorbesti în alt timp si din alta pozitie, este mai greu sa fii scriitor ireprosabil într-o istorie atroce. Cum ar fi aratat literatura româna la începutul anilor ^60 fara Tudor Arghezi si G. Calinescu? Este imoral sa cerem cuiva sa devina victima daca noi nu suntem în conditia de a deveni victime...Revenind la întrebare: regimul comunist i-a aplicat lui G. Calinescu doua masuri: una represiva (îndepartarea din Universitate; interzicerea operei sale fundamentale, cenzurarea la sânge a cartilor, limitarea stricta a posibilitatilor de miscare etc.) si alta permisiva, onorifica, reprezentativa: deputat, membru al Academiei Române, libertatea de a publica etc. O atitudine perversa fata de un mare spirit, o politica abila bazata pe vechea strategie: cu o mâna-i dai, cu alta îi iei...

3. Este limpede ca G. Calinescu îsi pregatise editia a II-a din Istorie si ca elevul sau, Al. Piru, a aparat în chip corect aceasta varianta a cartii. Toata zarva în jurul asa-zisei mistificari s-a dovedit neîntemeiata. Istoria a aparut, într-adevar, dupa 41 de ani de la prima editie si, recitind-o, mi-am dat seama ca adaosurile, corectiile îmbogatesc aceasta capodopera a istoriei literare românesti. Cititi capitolul despre Odobescu, refacut în lumina corespondentei prozatorului. Este admirabil. Veti regasi, aici, intriga din Bietul Ioanide (un posibil izvor de inspiratie). Sau pe acela despre V.A. Urechia. Ce personaj formidabil face din el G. Calinescu! Istoria este o carte unica si cei care spun despre ea ca este „o pacoste“ se gândesc, probabil, la pacostea de a nu sti s-o citesti ca lumea...

4. Ma întrebati daca s-a învechit ceva în critica lui G. Calinescu?! Unele lucruri s-au învechit, într-adevar, în literatura de fictiune si în critica lui G. Calinescu. Proces firesc. S-au învechit, de pilda, articolele de circumstanta din perioada 1945-1960 de care vorbeam mai sus. Nu mai spun aproape nimic nuvelele sale cu teme istorice, apoi, circa o treime din Scrinul negru (capitolele despre Dragavei si noua intelectualitate), în fine, nu toate judecatile critice ale marelui critic rezista. Rezista însa geniul sau critic, rezista Opera lui Eminescu si extraordinara Viata a lui Eminescu etc. Putem discuta daca sistemul critic a lui G. Calinescu mai este sau nu actual la sfârsitul unui secol care a schimbat multe lucruri în literatura, dar ceea ce mi se pare indiscutabila este creatia din interiorul criticii calinesciene. Aceasta este substantiala, nu cred sa se învecheasca, asa cum nu se învechesc niciodata, spiritual vorbind, marile scrieri ale trecutului. Ele asteapta sa fie descoperite de noile generatii de cititori.

5. Ce-au adus nou romanele lui G. Calinescu? Au readus balzacianismul în proza româneasca, adica studiul caracterelor si creatia de tipuri. Un balzacianism, sunt nevoit sa ma repet, trecut prin proustianism... Au eliminat lirismul din epica, si, cum spune chiar autorul în Sensul clasicismului, au redus divagatiile gazetaresti din naratiune. Primele romane au încercat sa schimbe continutul temelor romanesti traditionale (conflictul dintre generatii, motivatia relatiilor erotice etc.) si sa nuanteze, diferentieze tipologia traditionala. Arivistul Stanica Ratiu are, de pilda, partile lui de patetism si ingeniozitate. Costache Giurgiuveanu îmbina zgârcenia cu duiosia paterna etc. Exista, apoi, în romanele lui G. Calinescu o ironie intelectuala (o ironie înalta) care înnobileaza realul si accelereaza ritmurile naratiunii. În Bietul Ioanide si Scrinul negru, prozatorul introduce în tiparele unui roman de tip Goethe eseul romanesc. El studiaza acum drama geniului si fixeaza personajele în functie de ideile pe care le cultiva. Romanul calinescian devine, în acest fel, un roman de idei si un roman de caractere... Nou este apoi în romanele lui G. Calinescu stilul epic. Stil intelectual, încarcat de neologisme, stil speculativ, stil superior ironic, de o fluiditate si o concentrare intelectuala maxima.

6. Calinescianismul înseamna între altele:

a) un mod superior si integral estetic de a privi si de a analiza complexitatea unei opere literare;

b) o disponibilitate pentru toate genurile si mai toate artele. O disponibilitate sprijinita de o solida cultura în domeniu;

c) un stil artistic inimitabil, provocator, fascinant, pe scurt: un stil creator care produce o opera de sine statatoare, valabila prin ea însasi ca o literatura de idei;

d) o pozitie speciala fata de evolutia artei în secolul al XX-lea: nici retrograda, nici în avangarda. Un concept, cum si zice criticul, pe deasupra stilurilor, în sensul gândirii lui Valéry. Asa se face ca G. Calinescu i-a comentat cu severitate pe „gândiristi“ si i-a primit cu mari reticente pe „suprarealisti“. Modelele lui literare sunt luate din tot cuprinsul literaturii, clasice si moderne;

e) calinescianismul înseamna si triumful subiectivitatii în critica, un punct de vedere ferm si superior fata de fenomenul literar, un comparativism sui-generis; în fine, trebuie spus ca în spatele calinescianismului se afla un om eminent, deloc rasfatat de istorie, un intelectual de geniu care si-a creat personalitatea si si-a cultivat un mod de a fi. Un mod provocator, usor teatral; G. Calinescu voia sa placa, sa seduca ascultatorii si cititorii sai, juca într-un spectacol si cauta complicitatile publicului. N-a fost iubit decât de foarte putini dintre contemporanii sai, mai des a provocat adversitati puternice si staruitoare. Orice carte a sa a produs scandal. Pe scurt: calinescianismul este expresia unui geniu turbulent si imprevizibil, bizuit, spiritual, pe modelele clasicitatii fundamentale. Si, înainte de orice, calinescianismul este produsul si expresia unei mari personalitati care a gândit cultura româna în perspectiva universalitatii si ca o dimensiune a culturii universale.

7. S-a pus de multe ori problema ca G. Calinescu „n-a iesit“ în lume si, în consecinta, nu este cunoscut dincolo de granitele culturii române. G. Calinescu nu s-a simtit rusinat, marginalizat, condamnat la mediocritate daca scrie despre literatura româna. N-a fost nici un „localist“ marginit care sa nu-si dea seama ca nu suntem singuri pe pamânt si ca literatura româna este produsul unei interactiuni de forte spirituale si ca valorile estetice comunica între ele. El priveste lucrurile dintr-un punct de vedere universal si înfatiseaza omul care scrie în raport cu spiritul timpului. N-a fost un „europenist“ intratabil, fara radacini, dar a fost în mod sigur un spirit european (si înca unul din elita spiritului european), un mare european care a gândit bine raporturile dintre culturi si a judecat drept valorile nationale. N-a batut congresele, seminariile internationale, a trait izolat de mondenitatile europene din timpul sau, din motive care-l privesc. A reprezentat însa în chip stralucit valorile europene, aici, la Gurile Dunarii, alaturi de E. Lovinescu si scriitorii generatiei sale. G. Calinescu este, în epoca sa unul dintre marii critici europeni. Fie ca este cunoscut, fie ca nu este cunoscut ca atare. El exista si acest fapt este esential.

8. Sartre spunea ca Baudelaire n-a avut biografia pe care opera lui o merita. L-as parafraza pe Jean-Paul Sartre: G. Calinescu n-a avut istoria pe care geniul sau o merita. Dar a existat vreodata, ma întreb, o istorie care sa fie la înaltimea geniilor ei?...