|
|
 |
|||
|
|||||
|
|
|
|
|||
|
|||||
|
POLITICA STIINTEI Dupa cum se poate deduce din numarul de fata al revistei Academica, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta a organizat cu câtva timp în urma o dezbatere (în doua reprize) cu liderii clasei politice de azi, unii dintre ei candidati la functia de presedinte al României. Au fost reprezentate, cred, toate fortele politice din Parlament, din opozitie si de la putere. Tuturor invitatilor le-am adresat aceeasi întrebare: ce loc si ce rol ocupa cultura (prin cultura întelegând bineînteles, si stiinta!) în programul dvs. politic? Raspunsurile le puteti citi, în rezumat, în paginile revistei noastre. Fac aici câteva observatii pe care, sub o forma oarecare, le-am exprimat si în dezbaterea citata mai sus. Mai întâi scopul acestei dezbateri. Invitând oameni politici, nu cumva Fundatia (care se afla, se stie, sub auspiciile Academiei Române) îsi tradeaza statutul ei pur stiintific si se amesteca acolo unde nu trebuie (în viata politica)? Raspunsul este ca Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta nu-si tradeaza în nici un fel menirea, dimpotriva, face ce trebuie: pune o problema care intereseaza în cel mai înalt grad comunitatea academica si intereseaza, totodata, lumea româneasca pentru ca nu se poate imagina progresul societatii, în toate componentele ei, fara fermentul cultural… si, apoi, un dialog cu oamenii care au putere de decizie în societate este totodata util. Comunitatea academica trebuie sa-l provoace si vocea ei trebuie sa se faca auzita. Cultura nu-i nici de dreapta, nici de stânga, nici de centru. Ea are alte competente, alte criterii si apara alte valori. Nu poate trai însa, izolata, de necesitatile societatii. Una din tezele cele mai frecvente în discursul privitor la politica stiintei, azi, este aceea ca stiinta trebuie sa-si convinga destinatarul, sa faca, altfel spus, efortul de a se deschide spre lumea în care traieste si sa participe, cu mijloacele ei specifice, la solutionarea marilor probleme ale acestui început de mileniu. Iata de ce ne-am gândit ca Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta sa poarte un dialog deschis cu oamenii politici, multi dintre ei oameni de cultura, cercetatori, profesori universitari. Le-am facut, în deschidere, câteva sugestii: 1. Când se discuta, azi, despre starea cercetarii stiintifice, se repeta, de regula, doua tipuri de discursuri: a) un discurs mioritic (discursul resemnarii; discursul lui asta e, nu mai e nimic de facut, asa a fost sa fie, totul este pierdut etc.) si b) un discurs iacobin (discursul incriminarii si al revansei; discursul lui daca ar fi sau n-ar fi fost… am fi putut sa facem, discurs despre culpabilitatea celuilalt, a Altuia etc.). Aceste discursuri, în unele privinte îndreptatite, sunt improductive, negative, provoaca divortul si anunta (al doilea dintre ele) apocalipsa. Celalalt (discursul mioritic) recomanda împacarea metafizica si morala cu esecul, iremediabilul, abandonul… Ne-am permis sa le propunem invitatilor nostri si noua însine un alt tip de discurs, un discurs lucid, constructiv, discursul posibilitatilor si al prioritatilor. Sa pornim de la ceea ce este si sa gândim ceea ce putem sa facem, în circumstantele societatii noastre si cu posibilitatile intelectuale pe care le avem. Cultura, inutil sa mai spun, este cartea noastra de vizita si, repet, este un factor esential al progresului societatii. Ce sa facem si cum putem sa facem pentru ca, în conditiile date, cercetarea româneasca sa ramâna competitiva? 2. Toti cei care au participat la acest dialog au cazut de acord ca statul trebuie sa sprijine cultura (inclusiv cercetarea), finantând – aspect esential – nu scaune, ci proiecte fundamentale, proiecte posibil de realizat, proiecte necesare culturii si societatii românesti, în genere. 3. Institutiile care coordoneaza cercetarea stiintifica (în primul rând Academia Româna) trebuie, în consecinta, sa stabileasca o lista a prioritatilor în toate domeniile de cercetare si sa orienteze fondurile spre aceste proiecte, iar cercetatorii trebuie platiti diferentiat (în functie de priceperea si contributia lor). 4. Nu se poate face stiinta de performanta cu oameni care sunt platiti mai rau decât muncitorii de la serviciul salubritatii publice. Invitatii nostri au ascultat, au notat, s-au aratat sensibili la acest subiect, îi asteptam… 5. Problema tinerilor care parasesc cercetarea… o tema manoasa pentru discursul mioritic si discursul iacobin. Trebuie sa gasim, totusi, solutii. Retorica, indiferent de stralucirea si vehementa ei, nu ne ajuta prea mult. Trebuie sa facem ceva (ceva util, convingator si atractiv) pentru ca aceia care pleaca în Occident sa se întoarca, dupa o vreme, aducând cu ei experienta pe care au dobândit-o. Trebuie, în acelasi timp, sa facem ceva si pentru cei care ramân, tineri sau vârstnici. Ce? Sa-i platim pe cât merita, sa-i încurajam sa colaboreze cu institutii similare din strainatate, institutele academice sa concureze pentru a obtine granturi de la comunitatea europeana, în fine, cercetatorul român sa faca un efort pentru a sugruma în el mentalitatea paguboasa de functionar stiintific (salariu sigur, neabatut, tema de cercetare cu termen la pastele cailor) si pentru a cultiva în el sentimentul performantei si dorinta de a se sincroniza cu spiritul timpului. 6. În fine, sa facem un efort pentru a stabili o colaborare neta si eficienta între institutiile de cercetare. Principiul ca nu trebuie sa stie stânga ce face dreapta este, si în domeniul cercetarii stiintifice, anacronic si catastrofal. Nu este nici o ratiune (nici morala, nici de alt ordin) ca, de pilda, Ministerul Educatiei sa poata primi pentru cercetare împrumuturi si ajutoare de la Banca Mondiala, iar institutele Academiei Române (unele dintre ele recunoscute de comunitatea europeana ca institute de excelenta) sa fie sistematic împiedicate de a se apropia de aceste surse financiare…Sper din toata inima ca, în astfel de situatii, interesul national, ratiunea morala si valorile stiintei vor învinge. |
