După studii liceale urmate la Orăștie şi Sibiu, s-a înscris la cursurile tehnice superioare de la Viena şi München, perioadă în care a elaborat şi proiectul unui avion.

După un scurt stagiu ca inginer la Fabrica de automobile „Oppel“ din Rüsselsheim, în 1908, s-a întors în țară unde în același an a început construcția primelor sale avioane: a proiectat şi a construit unul dintre primele planoare românești, numit „Vlaicu-1909“, apoi două tipuri de avioane monoplane „Vlaicu I“ în 1910 şi „Vlaicu II“ în 1911.

Avioanele prezentau o serie de caracteristici originale: alcătuirea corpului dintr-un singur tub de aluminiu, care purta toate celelalte elemente; plasarea centrului de greutate jos, sub aripi, ceea ce asigura o foarte bună stabilitate; utilizarea a două elice contrarotative coaxiale; trenul de aterizare cu roţi independente; aripile cu profil variabil; greutatea aparatului extrem de redusă.

A învățat singur să piloteze aparatele, ajungând în scurt timp la o măiestrie remarcabilă. La concursul aviatic de la Aspern, de lângă Viena din iunie 1912, a obținut cu „Vlaicu II“ importante distincții: Premiul I pentru aruncarea la țintă a unui proiectil şi Premiul II pentru aterizare la punct fix.

În țară a efectuat zboruri de încercare şi zboruri demonstrative cu avionul său „Vlaicu II“ la București, Blaj, Sibiu, Brașov, Iași, Ploiești, Lugoj, Orăștie, Alba Iulia, Târgu Mureș, între 1910–1912.

A adus însemnate îmbunătățiri avionului şi a proiectat un nou avion, „Vlaicu III“, concepând, în jurul cilindrului motorului, un inel metalic de răcire. Dar nu a mai reușit să-l construiască, prăbuşindu-se, în 1913, cu avionul „Vlaicu II“, în timp ce încerca să treacă Carpații pentru a participa la serbările Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român de lângă Orăștie.