Gheorghe BENGA - Medic și chimist


Membru titular 2015
Membru corespondent 2001

Născut ȋn 26 ianuarie 1944 (Timișoara), urmează Liceul „Emil Racoviță“ din Cluj (1950-1961), absolvind ca șef de promoție, apoi (1961-1967) Facultatea de Medicină Generală a Institutului de Medicină și Farmacie Cluj – I.M.F., devenit Universitatea de Medicină și Farmacie – U.M.F. „Iuliu Hațieganu“ din Cluj-Napoca. A fost intern preclinic, doctorand cu frecvență, asistent, șef de lucrări la Catedra de Biochimie. În 1973 devine doctor ȋn medicină cu teza „Studiul metabolismului energetic pe ficat uman“, având conducător pe profesorul Ioan Manta. În 1978 preia conducerea noii discipline de Biologie Celulară, devenită ulterior Biologie Celulară și Moleculară – B.C.M., fiind șef de lucrări, conferențiar, profesor.

În perioada 1968-1973 urmează cursurile Facultății de Chimie a Universității „Babeș-Bolyai“, obținȃnd licența (1972), apoi specializarea în chimia suprafețelor și macromoleculară (1973).

Este medic specialist (laborator clinic), medic primar (genetică medicală).

În 1978 fondează Centrul de Genetică Umană la Spitalul Județean Cluj.

Specializări în Marea Britanie, Belgia, Olanda, Franța, Japonia, S.U.A.

A fost profesor asociat la Catedra de Biologie Celulară și Moleculară a Universității de Vest „Vasile Goldiș“, Arad (2010-2020); „Visiting Professor“ (2-3) luni la universități din Anglia (Sheffield, Londra), S.U.A. (Urbana-Champaign), Japonia: 7 luni (Mitake, Gifu), 6 luni (Osaka). Este „Honorary Professor“ la University of Sydney, Australia. A prezentat conferiențe invitate la peste 100 universități, institute, zeci de manifestări științifice din lume.

A publicat peste 25 de cărți și 350 articole ȋn edituri sau reviste științifice internaționale. Are peste 2300 citări, h-index 25 (Clarivate Analytics), peste 3780 citări, h-index 32 (Google Scholar).

Are contribuții prioritare în: caracterizarea membranelor subcelulare hepatice, a interacțiunilor moleculare și a mecanismelor transportului apei prin biomembrane cu aplicații medicale (epilepsie, distrofii musculare) etc.

Contribuția originală cea mai de seamă este descoperirea primei proteine canal pentru apă (denumită ulterior „aquaporina 1“) în membrana hematiei umane, în 1985, fiind omis pe nedrept de la Premiul Nobel pentru chimie (2003). A introdus termenul științific de aquaporinologie.